Remarc și salut aici efortul Academiei Române, concretizat prin munca a douăzeci de distinși cercetători (coordonați de academicienii Răzvan Theodorescu și Marius Porumb), de a (ne) oferi o lucrare extraordinară în două volume însumând în jur de 1.500 de pagini: Arta din România.
Din preistorie în contemporaneitate. Nu pot trece sub tăcere următorul amănunt, grosier - e adevărat -, dar edificator: ajuns acasă, copleșit de greutatea celor două tomuri lansate săptămâna trecută sub cupola Academiei, le-am potrivit, grijuliu, pe un cântar electronic ce-mi străjuiește, când și când, îngrijorările: 9 kilograme!
O comoară pe care abia așteptam s-o adulmec, s-o pipăi, s-o înțeleg, s-o trăiesc și s-o fac parte din mine - de ce nu? O istorie a Artei care, hașurată în vremuri potrivnice, a tot întârziat să răzbată la suprafață. Culisele poveștii ne-au fost împărtășite chiar de editorii acestei remarcabile lucrări. Are cuvântul, pentru început, academicianul Răzvan Theodorescu: „O jumătate de secol a trecut de când câțiva cercetători ai Institutului academic de Istoria Artei - am tristul privilegiu de a fi singurul supraviețuitor - publicau primul volum din Istoria artelor plastice din România (Editura Meridiane, București, 1968), urmat, doi ani mai târziu, de un al doilea tom, care urmărea evoluția formelor din teritoriul național până în primele decenii după 1980”. În continuare, istoricul își drege vocea în ton cu clipa festivă: „O metodă riguroasă și o informație pe măsură au adus publicului intelectual românesc câștigurile investigației unei școli de istoria artei vechi care beneficia din plin de scurta, dar rodnica perioadă de «liberalism» a regimului totalitar. Anii ce au urmat după 1971 au făcut imposibilă continuarea Istoriei... începute, întrucât nu era permisă o privire liberă, descătușată de opreliști politice, asupra evoluției artistice sinuoase și complexe din veacurile XIX și XX”.
Diferențe în epoca Turcocrației. Noi și alții
Ne puteți urmări și pe Google News
În cei cincizeci de ani care au trecut de la precedentul tratat - apreciază Răzvan Theodorescu - reflecția colectivă și aceea intelectuală asupra destinelor civilizației românești vechi și noi au sporit în interpretări și nuanțe. Cu aproape două decenii în urmă (2001), identificând elementele definitorii ale istoriei «romanicilor Orientului» în binomul latinitate și statalitate, încercam să arăt- explică mai departe reputatul academician - că dacă prima este ilustrată definitiv de limbă, psihologie și mentalitate, cea de-a doua a fost reprezentată - pentru Evul Mediu și pentru premodernitate - de lăcașuri religioase și civile, biserici, cetăți, castele, conace, dezvăluind aspirațiile, gusturile, cultura unor domni și ale unor clanuri nobiliare, ale unor elite care aici, în Sud-Estul Europei, au dăinuit încă în epoca Turcocrației, la Dunărea de Jos și la Carpați, în capitale statale, în centre metropolitane și episcopale, în orașe ale patriciatului alogen (într-o vreme în care, adaug, în jurul nostru, Grecia, Bulgaria, Serbia, Albania, Ungaria deveneau pașalâcuri). Și tot în termenii unui alt binom, care aparține sferei esteticului - cel al arhaității și al clasicității -, remarcam acum aproape trei decenii (1991) un fapt tulburător: anume că într-o insulă de romanitate orientală ceea ce pare a fi notabil în evoluția figurativului românesc - ca o trăsătură cu totul originală, în termenii stilului și în cei ai istoriei spirituale vorbind - este unirea patosului vital al arhaicului cu noblețea calmă a clasicului. Regăsirea binomului arhaic-clasic în curgerea neîntreruptă a operelor figurativului românesc, întâlnirea permanentă a esențializărilor și sublimărilor lucide și poetice ale lumii din jur, în vigoarea adâncurilor unei mentalități aproape magice, va fi deslușită adesea în arta acestor locuri.
Melanjul clasic-baroc
Curată și fină pledoarie pentru frumos! Neîncheiată încă: „Clasice sunt, în sensul cel mai propriu al cuvântului, proporțiile și ritmul decorației, înscrierea în universul din jur ale lăcașurilor primilor Basarabi și Bogdănești de la Argeș și Cozia, Rădăuți și Siret, cele ale epocii ștefaniene, cele ale Munteniei și Olteniei dinaintea lui Mihai Viteazul, cele ale Transilvaniei cnejilor români, după cum din nou clasice sunt, în profunda lor coeziune lăuntrică, în discreta și inefabila lor cumpănire cromatică, dispuse cu o consumată știință a tectonicii arhitecturilor pe care le înveleau ca într-un prețios veșmânt, picturile murale ale ctitoriilor voievodale și boierești din vremea lui Rareș sau ale celor țărănești din Gorj, din Mehedinți și din Vâlcea în preziua ridicării lui Tudor Vladimirescu”. Mai mult: „Venite, uneori, să tempereze ostentația barocă, fastul sclipitor peste măsură, acolo unde și atunci când ele s-au ivit în câmpul artei noastre, acest clasicism, această ordine latină a formei au fost cele pe care artiștii români cei mai de seamă ai veacului XX le-au resimțit ca o nesfârșită seducție.
Mă gândesc la unii dintre maeștrii picturii interbelice și la acel sculptor de mondială faimă care a șlefuit Păsările, Porțile și Coloanele sale cu migala alexandrină a unui artizan aproape manierist de sorginte clasică, după ce, la începuturile sale de artist, închipuise, la antipod, într-o arhaică descendență și comuniune cu pământul, Înțelepciunea acestuia”. Imediat, conturarea unui gând-concluzie: „Sensul artei românești stă, poate, mai mult decât ne închipuim, tocmai în această împletire și concurență a arhaității și a clasicității spirituale ce-i conferă un chip inconfundabil în peisajul artelor de pretutindeni, cu câștigurile noilor cercetări din această jumătate de secol”.
Sumar pe repede înainte
La rândul lui, academicianul Marius Porumb ne-a deslușit principalele repere ale laborioasei întreprinderi: „Primul volum al sintezei debutează cu prezentarea artei populare, element definitoriu pentru identitatea națională, prin arhitectura vernaculară și așezările românilor, ocupațiile tradiționale, manifestările artistice, obiceiuri și port popular, pictura și sculptura, ornamentica, toate reprezentând un valoros tezaur național. Volumul continuă cu expunerea epocii bizantine, a medievalului timpuriu, a artei romanice din Transilvania, cu începutul arhitecturii de zid în Țara Românească și Moldova. Sunt prezentate icoanele și altarele poliptice, miniatura cărților manuscrise, xilogravura vechilor tipărituri, ori artele decorative, reprezentate de orfevrărie și broderia liturgică, care se ridică la valoroase realizări, recunoscute pe plan european”. Succinta trecere în revistă a fost completată de bornele celui de-al doilea volum al Artei din România: „Acesta înfățișează arhitectura, sculptura, pictura, grafica, artele decorative în epoca premodernă a secolului al XVIII-lea, dominată de Baroc și începuturile Clasicismului, evoluția artelor continuând în epoca modernă a secolului al XIX-lea, mișcarea artistică din cele trei provincii românești fiind în deplină consonanță și adesea în directă legătură cu marile centre culturale europene. Secolul al XX-lea și începutul secolului XXI, cu realizările artistice de importanță majoră, cu realizările excepționale ale epocii contemporane, încheie demersul nostru închinat Centenarului”.
Pentru că, da, cele două monumentale volume aduse la lumină de Editura Academiei Române și Editura Mega din Cluj-Napoca au fost închinate aniversării a 100 de ani de la Marea Unire. Curajos, prețios și normal demers cultural! Mulțumim.
Recomandările noastre
