O femeie în canadiană albastră, cu aer de gospodină cumsecade, însoțită de un bărbat elegant, împarte prăjiturele protestatarilor de pe Maidanul de la Kiev.

Suntem pe 13 decembrie 2013. Gospodina este Victoria Nuland, asistenta secretarului de stat american, iar însoțitorul său este Geoffrey Pyatt, ambasadorul SUA în Ucraina.

Pe 21 februarie 2014, președintele rus Viktor Ianukovici fugea în exil. După doar câteva zile, la sfârșitul lui februarie, Barack Obama în numea pe vicepreședintele și bunul său prieten, Joe Biden, înalt reprezentant al administrației sale la Kiev.

În aprilie 2014, Hunter Biden, fiul cel mic al vicepreședintelui, este numit membru în conducerea executivă a colosului Burisma, cel mai mare producător de gaze naturale din Ucraina. Pentru „serviciile aduse”, în conturile companiei din SUA a lui Hunter Biden au intrat lunar sume niciodată mai mici de 166.000 de dolari, din primăvara lui 2014 până în toamna lui 2015.

Când procurorul general al Ucrainei lansează o amplă anchetă privind corupția de la Burisma, care îl viza inclusiv pe Hunter Biden, tata Joe vine val-vârtej la Kiev în martie 2016 și îl amenință pe Petro Poroșenko președintele țării, că anulează garanțiile pentru un împrumut urgent de un miliard de dolari (lucru care ar fi aruncat Ucraina în faliment), dacă nu îl demite pe procurorul general care a obrăznit să-i ancheteze odrasla.

Ajuns la o vârstă la care senilitatea începe să zburde necontrolată, Joe Biden se lăuda în gura mare, anul trecut, la o conferință organizată de Consiliul pentru Relații Externe cum l-a pus la colț pe Poroșenko:

„Am zis: 'N-o să primiți miliardul'. „M-am uitat la ei și le-am zis: 'Peste șase ore plec. Dacă procurorul nu este dat afară, nu primiți banii.'”

Administrația Obama, de cea mai pură factură marxistă, a fost un aprig luptător pentru înlăturarea efectelor colonialismului, pe care Stângii i se năzare că le vede peste tot în civilizația creștină occidentală.

Dar cele câteva fraze scuipate de Joe Biden în obrazul lui Poroșenko (înregistrate de camere și confirmate de martori) sunt cea mai strigătoare la cer mostră de neo-colonialism. De dispreț de ocupant față de băștinașii obligați să-i pupe papucul sau să muște țărâna.

Culmea mizeriei este că procurorul general Viktor Șokin, „nenorocitul”, cum îl numește Joe Biden, și care a fost executat sumar, fusese îmboldit în repetate rânduri de administrația Obama să combată mai hotărât corupția.

În aprilie 2016, la câteva zile după îndepărtarea lui Viktor Șokin, ateriza la Kiev Victoria Nuland, de data aceasta împărțind nu prăjiturele ci amenințări terifiante:

„Este timpul să începeți să-i băgați la pușcărie pe cei care jefuiesc de mult timp populația ucraineană. A venit momentul să eradicați cancerul corupției.”

După o perioadă de interimat, în locul lui Șokin la Kiev a fost numit ca procuror general Iuri Luțenko, un fost erou al opoziției în regimul Viktor Iușcenko, aureolat de doi ani de temniță pentru activități anti-rusești. După învestire, în martie 2016,

Luțenko este invitat să aibă o întâlnire cu noul ambasador american în Ucraina, Marie Yovanovich. Luțenko i-a relatat ziaristului american de investigații John Solomon de la The Hill că Yovanovich „mi-a înmânat o listă cu persoane pe care nu trebuie să le anchetez”. Pe listă se aflau, între alții, fondatorul Anti-Corruption Action Centre (AntAC – un gălăgios ONG care milita împotriva corupției) și doi membri ai Parlamentului de la Kiev, care sprijină la fel de activ și vocal AntAC.

Intrat în vizorul procuraturii lui Luțenko pentru finanțările dubioase, AntAC – ai cărui militanți poartă ca pe o uniformă tricouri inscripționate cu „Ukraine Fuck Corruption” - fusese fondat de George Soros. Miliardarul a fost unul dintre stâlpii financiari ai administrației Obama, printre cei mai generoși donatori pentru campania electorală a lui Hillary Clinton și – probabil - cel mai mare investitor în Ucraina, după „revoluția portocalie”. În martie 2015, Soros afirma că intenționează să investească în Ucraina un miliard de dolari.

În ianuarie 2014, în aceeași perioadă fierbinte din Ucraina, Victoria Nuland a venit și la București, cu un mesaj identic celui de la Kiev. În martie 2014, în fruntea DNA era instalată Codruța Kovesi. Cătușele au răsunat. Nuland va mai veni o dată la București, în ianuarie 2016, când a fost întâmpinată de zâmbetul lătăreț al lui Iohannis și de cel pipernicit al lui Cioloș. Cătușele au răsunat iar.

„Corupții noștri sunt mai buni decât corupții voștri!”

Colcăie lumea de scandaluri de corupție monstruoase, în care sunt implicate sume de miliarde de dolari (euro), țări privite ca modele de democrație și înalți politicieni care dictează agenda globală.

Bunăoară, Afacerea „Dieselgate” Volkswagen, catalogată de procurorii americani drept o „fraudă îngrozitoare”. În ea sunt implicați nu doar parlamentari germani ci și toată crema Bruxelles-ului. Comisia Europeană știa încă din 2011 că VW falsifică testele de noxe. Într-un interviu acordat în 2015 revistei germane WirtschaftsWoche, Mary Nichols, șefa autorității californiene pentru mediu (CARB), dezvăluia că italianul Antonio Tajani, comisarul european pentru Industrie la acea vreme, a fost printre primii informați de situație. Și totuși a tăcut mâlc.

Dacă numele vi se pare cunoscut dar nu știți de unde să-l luați, vă amintesc eu: Tajani este acum președintele Parlamentului European și un critic neînduplecat al corupției de la București!

Poate fi cineva atât de naiv să creadă că informația despre frauda Volkswagen nu a ajuns și până la Juncker sau Merkel, alți doi corifei ai anticorupției dâmbovițene? Care a fost prețul tăcerii?

Tot sub domnia lui Merkel, Siemens a exportat în vara lui 2017, în Rusia, două turbine electrice care trebuiau să ajungă în Crimeea. Ceea ce reprezenta o încălcare flagrantă a sancțiunilor europene. După ce a încercat inițial să nege informația, pus în fața evidenței, Berlinul a emis o declarație halucinantă: „Rusia a dat asigurări că turbinele nu vor fi folosite în Crimea”.

Dar puzderia de contracte păguboase impuse Greciei de regimul Merkel, în care aceeași Siemens, alături de Daimler, Rheinmetal și alte concerne au obținut contracte grase contra șpăgi pe măsură? De unde știm că Berlinul a fost implicat? Simplu: el a refuzat orice extrădare a responsabililor vizați de anchete. În schimb, Grecia a fost pedepsită exemplar de Merkel în 2015, când a încercat să ridice capul din pământ.

Dar uriașul scandal din Canada, în care premierul Justin Trudeau, „playboyul” corectitudinii politice, este acuzat că a făcut trafic de influență în favoarea companiei SNC-Lavalin? Firma canadiană, care și-a recunoscut vinăvăția, este acuzată că a dat șpăgi serioase în Libia, în timpul lui Gaddafi, în schimbul unor contracte avantajoase. O condamnare penală ar împiedica acum firma să încheie contracte timp de zece ani, ceea ce ar echivala cu falimentul ei. Trudeau este acuzat că a intervenit pe lângă ministra Justiției și pe lângă procurorul general pentru a ierta Lavalin de condamnare. Indignată, ministra a demisionat, iar Trudeau a exclus-o din partidul său.

Dar afacerea Uranium One, în care Hillary Clinton, pe vremea când era secretar de stat, a avizat vânzarea unui sfert din rezervele de uraniu ale Statelor Unite către Rusia?

Dar colosala operațiune de spălare de bani rusești care zguduie UE din temelii și în care sunt implicate nume sonore de bănci, precum Raiffeisen, ING, Crédit Agricole, Garanti, Abn-Amro, Rabobank, Nordea, Sweden sau Danske? Din amețitorul carusel menit să piardă urma banilor unor oligarhi ruși fac parte nu mai puțin de 238.00 de companii. Tranzacțiile suspecte se ridică la 1,3 miliarde de euro (după alții, ar fi depășit 9 miliarde).

Colcăie lumea de corupție, însă în vreme ce în țările puternice, astfel de scandaluri sunt privite cu o curiozitate calmă, în țările de mâna a doua, printre care, vai, de numărăm, ele sunt păcate capitale care trebuie puse la zid în foruri de seamă precum Comisia Europeană sau Departamentul de Stat. Aceiași politicieni care la ei acasă sunt băgați până în gât în mizerie, merg în turnee prin „colonii” și dau lecții de integritate.

De ce? Pentru că Anticorupția a devenit o armă de temut. Un instrument de distrugere în masă.

Scriam în august trecut că România este răvășită de războiul dintre două bande de borfași care vor să pună mâna pe țară. Unii sunt băștinași, ceilalți, străini. Justiția oarbă este violată pe rând de fiecare dintre găști. Țipetele ei sunt folosite pe rând de fiecare dintre tabere, ca propagandă de război.

Putin își freacă mâinile încântat.