Este 29 octombrie 2018, iar Marea Britanie se află în cea mai neagră oră din istoria sa. Pe câmpurile de luptă ale Europei, forţele armate au fost umilite. Aşa începe scenariul apocaliptic imaginat de un istoric britanic şi publicat de "Daily Mail".
În lagărele de prizonieri de pe continentul european, mii de tineri, bărbaţi şi femei, stau trişti, resemnaţi, ca o mărturie a dărâmării tuturor ambiţiilor lor. Din Belgia până în Atena, continentul continuă să sângereze. În est, ursul rus, neînvins, îşi contemplă victoria - un imperiu străvechi renaşte după năruirea visului european.
Ieri, după o înfrângere militară fără precedent în istoria briatnică, premierul şi-a depus demisia. Se vorbeşte despre formarea unui guvern naţional, dar nimeni nu-şi face vreo iluzie privind apariţia unui nou Churchill pe scena politică britanică. În zonele rurale din întreaga ţară, bătrânii şi tinerii se regrupează în poziţii de apărare. Dar, pentru că au rămas fără echipamente şi muniţie, Garda Naţională nu va rezista mai mult de o săptămână. Şi, peste tot în ţară, forţele inamice se pregătesc pentru invazia inevitabilă. Unii vorbesc despre predare, nimeni nu vorbeşte despre victorie. Cu mai puţin de 10 ani în urmă, milioane de oameni credeau încă într-o Europă unită, paşnică. Cum s-a ajuns aici? Când istoricii viitorului vor privi înapoi, vor considera cu siguranţă că un moment de turnură a fost octombrie 2011. Summitul UE şi previziunea lui Merkel
Aproape că nu-şi mai aminteşte nimeni despre evenimentul respectiv - un summit interminabil al Uniunii Europene, la Bruxelles, a 14-a încercare de a salva moneda euro în doar 20 de luni. Sperând să obţină susţinere pentru un pachet de salvare de un trillion de euro, cancelarul Angela Merkel i-a avertizat pe parlamentarii germani: "Nimeni n-ar trebui să creadă că încă o jumătate de secol de pace în Europa este garantată, pentru că nu este". "Aşa că repet: dacă euro va cădea, Europa va cădea. Acest lucru este posibil", a spus Merkel.
La vremea respectivă, mulţi analişti au ironizat-o, spunând că este absurd de melodramatică. Dar şapte ani mai târziu, nimeni nu mai râde. Ceea ce Merkel a spus, şi alţi lideri europeni au refuzat să recunoască, este că Europa era ameninţată de o combinaţie toxică de datorii publice în spirală, recesiune economică, anarhism în creştere şi o scădere dramatică a încrederii în capitalism.
În acea săptămână, chiar şi Catedrala Sf. Paul din Londra - a cărei supravieţuire a reprezentat un simbol memorabil al sfidării britanice din timpul ultimului război european - a fost închisă de protestele anticapitaliste. Atunci părea un incident minor, dar era doar începutul a ceea ce urma. Grecia şi Italia, punctele slabe
Până în februarie 2012, era evident că ultimul pachet de salvare a Zonei Euro a eşuat. În Grecia, protestele contra austerităţii impuse de guvern s-au transformat în bătălii de zi cu zi, în timp ce Europa Occidentală s-a scufundat înapoi în recesiune. O lună mai târziu, după ce mulţimea furioasă a invadat Parlamentul de la Atena, Grecia a anunţat că se retrage din Zona Euro. Aproape peste noapte, pieţele europene au fost lovite de cele mai mari pierderi financiare din istorie. Legea şi ordinea au dispărut de pe străzile Atenei - Franţa şi Germania au trimis 5.000 de militari pentru menţinerea păcii în Grecia. Dar aceştia au fost atacaţi de demonstranţii care au aruncat cu bombe artizanale către militari şi era clar că sunt necesare acţiuni mai drastice. În acelaşi timp, colapsul Greciei a transmis unde de şoc în toată Europa.
Pieţele au început să-şi îndrepte atenţia spre Italia şi guvernul lui Berlusconi, care încerca să menţină ordinea în ţară, şi cea de-a cincea economie a lumii era, brusc, în pericol. Anticapitalism furios
În vara lui 2012, demonstraţii uriaşe anticapitaliste au avut loc în majoritatea oraşelor italiene şi s-au transformat în revoluţii. Iar când Berlusconi a trimis armata pe străzi, primele bombe au început să explodeze în băncile din Roma, Milano şi Torino. Anticapitalismul a aprins imaginaţia unei întregi generaţii. Iar alerta cu bombă de la Banca Angliei a fost doar prima dintre multe altele care aveau să urmeze.
În iulie 2012, trei persoane au fost ucise de o bombă plasată la banca din Frankfurt, o lună mai târziu 15 oameni au murit în Dublin. Iar în septembrie, în evenimente tragice, care nu vor fi uitate nicicând, 36 de oameni au fost ucişi de o explozie în centrul Londrei. Demonstranţiile şi protestele erau deja o prezenţă permanentă la ştirile zilei. În timp ce Franţa şi Germania încercau să menţină în viaţă Zona Euro, au apărut primele semne îngrijorătoare ale noului autoritarism.
În Italia, unde Berlusconi a declarat stare de urgenţă, în unele oraşe s-au declanşat adevărate războaie civile. Iar când premierul a cerut ajutorul partenerilor săi europeni, preşedintele francez Nicolas Sarkozy, care a câştigat, la limită, alegerile, era chiar dornic "să-şi arate muşchii". La finalul lui 2012, aproape 15.000 de francezi se aflau pe străzile Italiei de nord, iar alţi 14.000 de militari europeni, trupe de "menţinere a păcii", erau în Grecia. Încet, dar sigur, continentul se afla în faţa unor confruntări armate.
În 2013, devenise clar că nu mai e posibilă o reglare paşnică a imploziei UE. Ultimul summit al UE, din martie 2013, s-a destrămat, într-o atmosferă tristă, când multe state mici au refuzat să accepte cererile Germaniei de a impune o austeritate fiscală mai mare şi o integrare europeană mai puternică. Revolte şi război, Rusia câştigă
Mişcările naţionaliste au câştigat suporteri pe continent. Neonaziştii mărşuluiesc în oraşe precum Madrid şi Budapesta, străinii şi imigranţii au devenit victime ale abuzurilor violente.
"Criza Europei este şansa Rusiei", a anunţat Putin. "Zilele umilinţei s-au încheiat, imperiul nostru va fi restaurat", a spus el.
Au avut loc revolte uriaşe şi în Spania, în primăvara lui 2014, când 63 de oameni au fost ucişi într-o manifestaţie şocantă, însoţită de incendieri şi jafuri. În rest, situaţia economică era şi mai dificilă. Nicio ţară n-a fost lovită mai greu decât Letonia, care, în 2014, avea o rată a şomajului de peste 35%. Şi pentru că unul din trei cetăţeni este etnic rus, frustrările economice s-au transformat rapid în confruntări naţionaliste. În 12 august 2015, după câteva zile de lupte pe străzi, în Riga, armata rusă a trecut graniţa, pentru a "restabili ordinea", a dat asigurări Vladimir Putin întregii lumi. Dar poporului său i-a spus altceva: "Europa este în criză şi asta este şansa noastră!".
În mod normal, ţările occidentale ar fi intervenit în Letonia, stat membru al UE şi NATO. Dar pentru că trupele franceze erau în Grecia şi Italia, Parisul a refuzat să intervină. Iar la Londra, noul premier, Ed Miliband, a asigurat naţiunea că nu va trimite niciodată trupe britanice pentru a ajuta "o ţară atât de îndepărtată, despre care nu ştim nimic".
Şase luni mai târziu, soldaţii ruşi au trecut graniţa în Estonia, iar în martie 2016, Putin a ocupat Lituania, Belarus şi Moldova. Când s-a plâns Bruxelles-ul, Kremlinul a arătat spre militarii europeni de menţinere a păcii de pe străzile Atenei, Romei şi Madridului. "Regulile sunt altele pentru Est?", a întrebat retoric liderul rus. Sarkozy, la al treilea mandat
În acea vară, Sarkozy a amendat Constituţia franceză, astfel încât să poată obţine un al treilea mandat de preşedinte, susţinând că stabilitatea e mai importantă. Acum, mai mult decât oricând, se vedea pe sine însuşi ca o reîncarnare a lui Napoleon Bonaparte. "Criza este fabricată la Londra", a spus Sarkozy la un post de televiziune, în august 2016. "Dar zilele Marii Britanii s-au terminat. Viitorul se împarte între un est al Rusiei şi un vest al Franţei", spunea el. Pentru unele ziare britanice, vorbele sale demonstrau o alianţă între Moscova şi Paris, "îndulcită" de petrolul şi gazul rusesc.
Şi pentru că Sarkozy a încercat să-şi impună ideile şi planurile întregii Europe, britanicii s-au revoltat. Fermierii francezi incendiau importurile britanice, iar în haosul creat, premierul Miliband şi-a dat demisia. Invadarea Belgiei
După ani de zile în care nu a avut un guvern şi a fost ruptă în două părţi antagonice, între valonii, vorbitori de franceză, şi flamanzii, vorbitori de olandeză, Belgia a devenit extrem de brutală. Au început conflicte violente între cele două comunităţi, iar Sarkozy a trimis trupe speciale franceze în ţara vecină.
În 2017, forţele armate britanice fuseseră reduse de la 101.000 de oameni la 75.000, din cauza recesiunii, în timp ce francezii aveau 123.000 de militari. Luptele au început între britanici şi francezi, în Belgia, la Ghent, şi nimeni nu se îndoia că francezii vor câştiga. Ajutată de Spania şi Italia, de banii Germaniei şi susţinută de Rusia în secret, armata franceză a încercuit trupele britanice şi le-a nimicit. Americanii nu au intervenit, şi, în fiecare săptămână, aveau loc noi revolte anticapitaliste şi antirăzboi în oraşele britanice. Moralul oamenilor era la pământ. Circa 70% dintre scoţieni vroiau independenţa, potrivit sondajelor, iar în Irlanda de Nord bombele explodau zilnic.
"E timpul să ştergem pata de la Waterloo", a declarat Sarkozy, în Bruxelles-ul ocupat de francezi. "E timpul să-i primim pe britanici în Europa, cu forţa, dacă va fi nevoie", a spus el.
În urmă cu şapte ani, Angela Merkel avertizase lumea cu privire la un posibil război, ce păcat că nimeni nu a ascultat-o! Ficţiune în mass-media
Scenariul a fost imaginat de istoricul britanic Dominic Sandbrook şi a fost publicat de cotidianul "Daily Mail".
Sandbrook este un istoric în vârstă de 37 de ani, care a absolvit Colegiul Malvern şi a studiat la Colegiul Balliol, Oxford, şi la Universitatea St. Andrews, cea mai veche universitate din Scoţia, precum şi la Jesus College din Cambridge.
A fost lector de istorie la Universitatea Sheffield, bursier al Institutului American Rothermere, al Universităţii Oxford şi membru al Facultăţii de Istorie a acestuia. În prezent este scriitor şi editorialist pentru diverse publicaţii. În 2007, a fost unul dintre primii 25 cei mai vânduţi "autori pentru viitor" în libăriile Waterstone's din Marea Britanie.