Trăim în videocraţie. O lume românească, în care decizia politică e fundamentată şi ajustată, aproape exclusiv, pe comentariile televizate din talk-show-urile de noapte nu poate ridica pretenţia tuşelor din profilul unei societăţi democratice.
Ceva lipseşte în mod dramatic: curajul de a asuma proiecte de lungă durată şi măsuri ale căror beneficii nu pot fi identificate de azi pe mâine. În videocraţie se caută momentul, se cere spectacolul clipei, iese în evidenţă viteza şi nu e vreme pentru reflecţii, dar se alocă un timp enorm de antenă pentru păreri la cald, încărcate de emoţie şi subiectivism. Aplauzele sunt pentru caii de circ, iar nu pentru caii de rasă.
Videocraţia a născut specii noi şi un alt înţeles al stipendiilor. Acum vreo douăzeci de ani, pe vremea în care se desenau primele zone de intersecţie dintre lumea politică şi oligarhia financiară, ambele de tip nou, banii jucau rolul cel mai important. Cataramă, Voiculescu, iar mai târziu Patriciu, Vîntu şi încă mulţi alţii - pe care s-ar putea să ni-i aducem aminte dacă răsfoim primele pagini din volumele care ierarhizează, de câţiva ani, cei mai bogaţi dintre români - aveau statutul unor finanţatori, pe faţă sau din umbră, pentru partide şi politicieni. Banii lor, făcuţi adeseori uşor, în complicitate cu decidenţii politici ai acelor vremuri, finanţau campanii electorale, înfiinţau sau desfiinţau partide, sindicate şi ONG-uri, înlocuiau miniştri, creau ministere ori servicii de informaţii. Acumularea de capital era în faza primitivă a avantajelor reciproce distribuite, adeseori, la sacoşă. Iar pe lângă politicieni, o bună parte dintre liderii de opinie, ale căror maşini de scris umpleau spaţiul editorial al ziarelor din acea vreme, au profitat din plin de "generozitatea" celor care s-au prins, printre cei dintâi, că banii se fac mai uşor dacă ai sprijin politic şi mediatic. Era, totuşi, o perioadă romantică, în care lupta pentru putere se ducea mai ales în tranşee, în timp ce, pe câmpul de luptă, la vedere, încă mai aveau loc şi dezbateri doctrinare la GDS ori apeluri la memorie lansate de Ticu Dumitrescu. Azi, în epoca videocraţiei, stipendiile în bani au trecut în plan secund. Politicienii, cei mai mulţi dintre ei, sunt, la rândul lor, oameni puternici din punct de vedere financiar. Nu bancnotele le lipsesc în războiul prin care încearcă să pună mâna pe o felie cât mai mare din tortul Puterii, ci scaunele comode din studiourile de televiziune, pe care s-a aşezat, în anii din urmă, caricatura societăţii democratice româneşti. Mogulii ştiu astăzi că un talk-show în prime-time este echivalentul "sacoşei" din vremea romanticilor ani '90. Stipendiile se dau azi în timpi de antenă, iar comenzile care pun în mişcare acţiunea politică pe coordonatele dorite de ei se dau cu telecomanda.
Videocraţia n-a fost inventată în România, dar are mari şanse să atingă paliere de "performanţă" uluitoare pe malurile Dâmboviţei. Activitatea unei generaţii întregi de politicieni, în frunte cu Traian Băsescu, Victor Ponta, Crin Antonescu, Emil Boc sau Adrian Năstase, e mai prezentă azi în videotecă, decât în cărţile de istorie. Ei şi mogulii care i-au aşezat acolo, oferindu-le, cu generozitate, stipendii cuantificabile în timpi de antenă, transformă România, pe zi ce trece, într-o ţară de asistaţi TV, având ca rezultat o confuzie teribilă între rating şi buna guvernare. Din păcate, la vremea în care apare o astfel de concluzie, procesul pare ireversibil, iar videocraţia se extinde cu repeziciune. Antidotul, oricare ar fi el, s-ar putea să apară la un moment dat, dar, până la acel moment, nu ne rămâne decât să numărăm anii pierduţi cu discuţii sterile şi victimele răpuse pe canapele, cu telecomanda în mână.