RADU PARASCHIVESCU: "M-am întrebat mult timp care e utilitatea vagoanelor de business din trenuri".
Nu atât cui sunt destinate, cât mai ales de ce apelează atât de puţină lume la ele. Oricât de scumpe ar fi biletele, investiţia nu pare să se amortizeze. Pasageri puţintisimi, grad de ocupare microscopic. Vălul mi s-a luat de pe ochi la sfârşitul săptămânii trecute, când mi-am îngăduit luxul unei călătorii „la business“ de la Timişoara la Bucureşti. Am ales această variantă atras tocmai de liniştea promisă de un vagon în care probabilitatea eventualei companii era minusculă. Aveam de lucru, aşa că ştiam cu precizie ce voiam să cumpăr odată cu biletul - nu lux, ci tăcere. Însă n-a trecut mult de la plecare şi am verificat pe propria piele valabilitatea unei vorbe a lui John Lennon: „Viaţa e ceea ce ţi se întâmplă cât timp eşti ocupat cu făcutul altor planuri“.
Pe la jumătatea distanţei dintre Lugoj şi Caransebeş, înainte de opt dimineaţa, am descoperit adevăratul rost al vagonului de business. Era locul unde se strângeau controlorii, însoţiţi de o parte din personalul de la vagonul-restaurant. Faptul în sine nu are nimic condamnabil - în fond, şi dumnealor trebuie să stea undeva când nu perforează bilete şi nu încasează atenţii de la blatişti. Partea proastă a fost că instalarea lor în vagonul de business s-a făcut cu asprimea şi gălăgia unei armate de ocupaţie. Patru bărbaţi în uniformă au dat buzna în vagon şi l-au luat în stăpânire cu semeţia zgomotoasă a celui care vrea să arate că e la el acasă. Atenţi la detalii, ei şi-au dat seama că vagonul trebuie colonizat judicios şi egal, motiv pentru care fiecare membru al cvartetului şi-a luat un punct cardinal, s-a instalat în consecinţă şi a început să turuie.
Prins la mijloc, am încercat fără succes să-mi văd de hârtiile şi de cartea pe care mi le întinsesem sub ochi. Controlorii vorbeau dârz, ofiţereşte, cu aplomb pulmonar şi glasuri capabile să acopere un parc auto. Subiectele de conversaţie erau de o reconfortantă diversitate: şapa de beton din curtea de la Brăneşti a lui Gicu, iminenta numire a lui Dragoş ca şef de serviciu la „Control“, botezul unui acar mehedinţean, traficul imposibil de pe centura Capitalei etc. Gureşenia echipajului se combina cu un limbaj non-verbal pe măsură. Fiecare controlor izbutea să se întindă pe două scaune, forţându-şi limitele corporale şi dând impresia că e pe punctul să se reverse. După Turnu-Severin, când jovialitatea a ajuns în punctul optim, au început şi descălţările. Căci piciorul trebuie să respire - călătorul, în schimb... Prins în ambuscada vocal-olfactivă, am încercat să-mi găsesc ceva de făcut. Am apelat la facilităţile vagonului de business, în ideea că timpul până la destinaţie va trece mai repede. Proastă inspiraţie. Televizoarele nu funcţionau, conectarea la internet era imposibilă, butoanele radio de pe braţele scaunelor erau perfect inutile - asta în condiţiile în care toate aceste accesorii erau incluse în preţul biletului. Privat de orice divertisment radio-TV, m-am bucurat totuşi de compania neaşteptată a unui grup de ceferişti care au urcat la Roşiori, spre a fi trataţi imediat cu sucuri şi cafea de la dozatoarele vagonului de către un controlor plin de solicitudine. Cum eram doar un amărât de pasager (singurul, de altfel) cu bilet la business, n-am beneficiat de vreo ofertă similară. Am auzit, în schimb, o întrebare plină de subînţelesuri feroviare, pe care unul dintre controlori i-a adresat-o celui mai tânăr dintre roşioreni. V-o redau mulţumit: „Lică, nevastă-ta a ieşit de la revizie, bă?“.