RADU PARASCHIVESCU: "Există destule lucruri imputabile transportului în comun din Bucureşti: mizeria, înghesuiala, aşteptatul în staţii, lipsa de amabilitate a unora dintre şoferi sau vatmani".
S-a scris şi se va mai scrie despre ele - probabil că tot fără rezultat. În ce mă priveşte, lucrul care îmi creează indispoziţia cea mai severă e întunericul sau semiîntunericul din autobuze. Şi de pe traseu, dar mai ales de la cap de linie. E aici o formă de meschinărie care mânjeşte şi descalifică. Dincolo de neajunsul imediat - neputinţa de-a citi, de-a dezlega integrame sau de a-ţi căuta abonamentul când vine controlorul - , statul pe întuneric te trimite înapoi în anii optzeci, pe vremea circului în care vedetele erau cei trei dresori cu F: foamea, frica şi frigul. Anchetele care sondează gradul de civilizaţie din ţările lumii se opresc mecanic la aceiaşi indicatori: consumul de săpun, alfabetizarea, dantura, starea toaletelor publice etc. Din motive care-mi scapă, iluminatul public şi din mijloacele de transport nu se numără printre criterii. Şi ar trebui să se numere. O spun ca unul care, călătorind foarte des cu tramvaiul, metroul, autobuzul, troleibuzul şi trenul, percepe această falsă economie drept un abuz, o jignire şi o abatere de la îndreptarul civilizaţiei. În mileniul trei, în capitala unei ţări admise în Uniunea Europeană, omul are dreptul să vadă pe unde merge pe stradă şi lângă cine se aşază pe scaun. Or, în România există o cultură a penumbrei, o voluptate de-a ascunde lucruri sub tivul crepusculului, o tentaţie a griului care se transformă pe nesimţite în negru. Întunericul din autobuze nu e altceva decât un simbol al echivocului şi al confuziei în care înotăm o mare parte din viaţă.
Beneficiez de câţiva ani de acelaşi tratament la cap de linie. E seară. Autobuzul trage lângă bordură, uşile se deschid, iar şoferul se duce să schimbe două vorbe cu dispecerii. Într-un spaţiu luminat, unde nu-ţi dai foc la haină când îţi aprinzi ţigara. Înainte de asta, opreşte motorul şi stinge lumina. Gestul e făcut cu un soi de trufie inatacabilă şi orice încercare de obţinere a unui hatâr moare în faşă. „Staţi pe întuneric fiindcă aşa vreau eu.“ Bunul-plac triumfă din nou, deplin şi nepedepsit. Omul cu volanul îşi consumă victoria netulburat de frustrarea celor care, în fond, îi plătesc salariul şi-i asigură locul de muncă. Pasagerii rămân în autobuz - uneori chiar un sfert de oră - şi acceptă acest provizorat amniotic. Ar deschide o carte, dar degeaba. S-ar uita pe programul TV, dar nu pot. În jurul lor circulă sunete care ţâşnesc din surse invizibile. Cineva tuşeşte, altcineva vorbeşte la telefon, un copil plânge, trei tineri îşi povestesc ziua de lucru. Se aude totul şi nu se vede nimic. Stai pe loc ca într-o mină părăsită şi aştepţi.
Când autobuzul pleacă, se face lumină, dar nu multă. Doar cât să nu te loveşti de vecin şi să nu-l încaleci. Lumina e chioară, difuză, insuficientă. Sentimentul de batjocură şi de ciupeală meschină persistă, cu atât mai mult cu cât preţul biletului nu acoperă doar transportul din punctul A în punctul B, ci şi lumina şi - pe timp friguros - încălzirea. Cât despre aşa-zisa economie care ne obligă să ne vârâm degetele în ochi, să fim serioşi. Iluminatul din tramvaie şi autobuze înseamnă un consum neglijabil. În schimb, impresia de înapoiere şi de dispreţ pentru civilizaţie e teribilă. În numele ei, rămân cu cartea deschisă pe genunchi, pe locul din spate, de lângă geam, şi pretind, ca un cinstit posesor de abonament: lumină, vă rog!