"Mergeţi la culcare liniştiţi. Sfârşitul lumii n-o să vină la noapte, fiindcă în Australia e deja mâine."
Deşi poanta e spumoasă, mulţi români au privit-o chiorâş, adulmecând izul blasfemiei. Alţii, înşurubaţi în superstiţii groteşti, s-au temut ca nu cumva gluma să fie o formă de forţare a norocului. Totul are o limită, şi-au şoptit ei în barbă. Nu se cade să fii ireverenţios în faţa unui lucru atât de grav, nu se ştie cum vom fi pedepsiţi. Cu sau fără sfatul care deschide acest paragraf, românii se pregătesc să sărbătorească un deceniu de când se antrenează pentru sfârşitul lumii. De prin 1999 încoace, România are perioade când intră într-un cantonament general unde principala ocupaţie e identificarea simptomelor de finis mundi. Chiar au existat precizări calendaristice legate de ziua de pe urmă: 6 iunie 2006, 7 iulie 2007, 10 septembrie 2008. Creierul lavabil şi ignoranţa sunt două dintre elementele indispensabile acestei munci. Li se alătură manşetele ziarelor şi declaraţiile vizionarilor de frizerie, care au auzit prin somn tropot de copite şi au simţit miros de pucioasă.
România tranziţiei a descoperit pentru prima dată iminenţa sfârşitului odată cu eclipsa din 1999. În sate cocoţate pe culmi, bătrânii au aprins lumânări, au acoperit geamurile cu pături şi s-au rugat. Posturile TV au expediat cohorte de reporteri pe coclauri, somându-i să nu revină fără snopul de stupizenii misticoide pe care-l aştepta publicul. Analişti destoinici ni l-au descifrat pe Nostradamus şi ne-au asigurat că de data asta gata, nu mai avem scăpare. După cum se ştie, am avut. Cerul s-a luminat la loc, iar după o oră pe internet a prins să circule o întrebare mondenă: „Cum v-aţi petrecut eclipsa?“. Popor tenace şi fixist, românii nu s-au descurajat după prima ratare şi au căutat noi prilejuri de grandoare funestă. Dacă tot nu ne-a ieşit o revoluţie autentică în decembrie 1989, măcar o Apocalipsă onorabilă să avem.
Fatalişti, permeabili la panică, dar totodată dispuşi să preluăm şi să înmânăm ştafeta neghiobiei, am văzut de multe ori avanpremiera la finis mundi. Mai ţineţi minte spectacolele? Să le înşirăm: atentatele de la World Trade Center, boala vacii nebune, tornada de la Făcăieni şi sora ei mai delicată de la Neptun, gripa aviară, cutremurul din străfundurile Oceanului Indian şi tsunamiul din Indonezia, naşterea unui copil cu două capete în Bangladesh, virusul mileniului, alias Y2K, OZN-urile filmate cu telefonul mobil de pe balconul garsonierei din Berceni şi acceleratorul de particule de lângă Geneva. Toate aşa-zisele începuturi ale sfârşitului au produs acelaşi tip de reacţie: un amestec de spaimă crescândă şi autoadmiraţie tâmpă. În mintea celor mai mulţi, teama că vor fi raşi de pe faţa pământului s-a domolit abia după ce a intrat în acţiune un soi de mândrie sacrificială. Nu-i nimic, vom muri, dar istoria omenirii (care istorie? care omenire?) ne va fixa în insectar drept ultima generaţie a lumii pământene. Comicul acestei judecăţi a fost egalat doar de iniţiativa unor politicieni români fără simţul măsurii, care au pichetat reprezentanţa Comisiei Europene din România, dojenind-o cu lozinci şi fremătând de grija găurilor negre pe care ar putea să le producă monstrul LHC. Ne şade bine să pozăm în victime ale persecuţiei dumnezeieşti? Hotărât lucru, nu. Dar probabil că altfel nu putem astâmpăra foamea de senzaţional care ne împunge măruntaiele. Şi nici nu ştim să punem stavilă orgoliului bolnav de-a fi cei cu care s-a încheiat totul, contemporanii momentului ultim.