Nimic mai simplu decât să anagramezi un cuvânt din patru litere. Şi nimic mai banal decât să observi că, la televiziunile româneşti, cele două vocabule din titlu se simt bine împreună.
Statutul de divă nu implică doar admiraţia publicului, ci şi calităţi care-o plasează pe beneficiara acestei etichete deasupra performerilor obişnuiţi. În mod normal, diva trebuie să fie superlativul vedetei, fie şi pentru că în sonoritatea unui asemenea cuvânt se întrezăreşte aluzia la divinitate. Prezenţa divei nu înseamnă talent pur şi simplu, ci har, adică o zestre aparte, o vocaţie vegheată de un ochi nevăzut, dar atotvăzător. Cum însă lumea de azi e din ce în ce mai dispusă la concesii, iată că nici diva nu mai e ce era odată. Nici în România, nici în alte ţări.
Fapt interesant, diva a început să alunece pe acelaşi tobogan cu termenul care o defineşte. Cu decenii în urmă, doamnele înălţate la acest rang se numeau Greta Garbo, Marlene Dietrich, Ingrid Bergman, Sophia Loren sau Claudia Cardinale (ultimele două conservându-şi, printr-o combinaţie de cosmetică şi miracol, farmecul şi ţinuta chiar şi astăzi). Muzica de operă a fost, la rândul ei, o furnizoare statornică de dive, de la Renata Tebaldi la Sarah Brightman şi de la Virginia Zeani la Angela Gheorghiu, cultivând o veneraţie aproape mistică - şi în fond absolut justificată - pentru Maria Callas. Încă ne mişcăm printre dive autentice, dar nu mai putem zăbovi, fiindcă din urmă vin trupele de asalt ale divelor de tip nou: exotice, stridente, dilatate valoric de maşinăria de PR şi oferite spre consum unui public tot mai puţin exigent.
Televiziunile s-au grăbit să pună ştampila de divă mult mai des decât ar fi normal, comiţând o confuzie enormă între popularitate şi valoare. (E exact confuzia pe care Realitatea TV o întreţine ritualic la galele „Zece pentru România”, unde Rebengiuc, Iureş şi Dinică n-au loc de Arşinel sau Piersic sr.). Cine a ajuns divă? Tina Turner şi Mariah Carey, Raquel Welch şi Madonna, Kim Cattrall şi Beyoncé. Aluzia divină a dispărut ca şi cum n-ar fi existat. Nu cu mult timp în urmă, Pro Cinema le-a prezentat pe gazdele Premiilor Grammy prin formula „cele trei dive ale momentului”. Ele erau Melissa Etheridge, Faith Hill şi Alicia Keys. Amestecul de talent (nu întotdeauna în cantităţi mari), sex-appeal şi gălăgie publicitară oferă ultima reţetă de preparare a divei.
În ceea ce le priveşte pe divele din România, aici picajul e mult mai uşor de observat ca în alte părţi. Involuţia e slujită de exemple măreţe. România a avut handicapul de-a nu fi putut folosi termenul de „divă” până în 1990, dar a recuperat fastuos. Până nu demult, cuvântul s-a aflat în tr-o coproprietate aparent indestructibilă: Andreea Marin-Mihaela Rădulescu. Discutabile prin raportare la Diva cu majusculă, ambele au devenit minunate abia prin comparaţie cu ceea ce au lăsat în urmă. Ironizate când apăreau la televizor, au stârnit regrete imediat după ce li s-au stabilit urmaşele. Diverse televiziuni s-au străduit să-şi impună candidatele la titlul de divă a naţiunii, dar fără succes. Nimeni nu s-a ridicat la înălţimea pretenţiilor. Publicul a descoperit o divetă (Andreea Esca), o divuţă (Andreea Raicu), o divuliţă (Ramona Bădescu) şi o divuşcană (Teo). El a aflat abia săptămâna trecută că, deşi nu are o divă în exerciţiu, România beneficiază deja de un război al divelor. Combatantele sunt exact urmaşele despre care vorbeam şi la care face trimitere titlul acestei tablete. Cum se prezintă şi ce armament folosesc? Vom vedea împreună lunea viitoare.