Sâmbătă seară, Realitatea TV a difuzat primul episod al serialului „Comunism pe burta goală” şi bine a făcut.
Cred în încărcătura pedagogică a acestor plonjoane în trecut, precum şi în eficienţa lor ca vaccin antiamnezic.
Emil Hurezeanu şi Cristian Tudor Popescu i-au avut invitaţi pe actriţa Luminiţa Gheorghiu, pe strungarul Adrian Stan şi pe vicepreşedintele CA al uzinelor Dacia Piteşti, Constantin Stroe. Cei cinci au discutat despre chipul, paloarea şi valoarea traiului în comunism, într-o hală a fabricii de încălţăminte „Antilopa”, la margine de Bucureşti, într-un decor mohorât până la depresie. Discuţia a fost presărată cu inserturi filmate în prelabil, în care diverşi trăitori sub Ceauşescu evocau anii optzeci. O controloare CTC, un inginer de la „Republica”, un muncitor din Tecuci, un depanator TV, un strungar. Nume şi identităţi mărunte: Viorica Burcaş, Nicolae Gheorghe, Sorin Ţeican, Ştefan Doagă etc.
Între ei, antropologul Vintilă Mihăilescu, explicând fenomenele cu savoarea-i cunoscută şi punând în legătură lucruri pe care ceilalţi se mulţumeau să le pomenească. Episodul de alaltăieri a fost rezervat unei noţiuni ridicate la rang de obsesie: descurcăreala. În comunism ea ajunsese principiu fundamental de existenţă într-o măsură atât de mare încât glumeţii propuneau, pe la colţuri, ca imnul naţional să fie „Descurcă-te, române”. Însă descurcăreala în ceauşism nu era doar dovada că ne-am păstrat versatilitatea bine-cunoscută în istorie, ci şi o modalitate de ripostă în faţa interdicţiilor şi a lipsurilor. Ea a produs oameni adaptabili, dispuşi la manevre şi compromisuri. Nimic nu era oficial, totul se făcea pe şest. Invitaţi să depene, salariaţii de atunci n-au stat pe gânduri. A rezultat un spectacol al micilor conivenţe, un balet al ilicitului, un carnaval de concesii şi reciprocităţi.
Nu se găsea nimic în magazine, chiar dacă din difuzoare răsuna şlagărul comunist „Tovarăşi, frumoasă e viaţa”? Ei, şi? Ingeniozitatea românească intra în acţiune. Cele două devize sub care stătea armata de truditori anonimi erau „Nevoia te învaţă” şi „Eu îţi fac ţie, tu-mi faci mie”. Zis, furat de la fabrică şi făcut.
Ce se producea? Ce-i era de folos colegului de la secţia 3, vecinului de la scara 2 sau vânzătoarei care-ţi păstra lapte praf pentru ăl mic: instalaţii cu aprindere secvenţială pentru pomii de Crăciun, corniere laminate mici pentru balcoane, zdrobitoare de struguri, filtre de maşină sau de ulei, pivoţi, ţevăraie de tot felul, antene de bulgari, cu 12, 17 sau 19 elemenţi, în stea sau în cruce, orgi de lumini, „o căciuliţă, un paltonaş, o mănuşă din flotir din ăla subţire, cipici pentru copii” (apud Viorica Burcaş) şi câte şi mai câte. Rezultatul: nimeni nu găsea, dar toţi aveau. Rezultatul rezultatului: prelungirea duratei de viaţă şi de boală a unui sistem care în alte ţări îşi începuse deja agonia. În studioul de la „Antilopa”, descurcăreala a fost întoarsă pe toate feţele, sub zâmbetul lui Emil Hurezeanu şi încruntătura lui Cristian Tudor Popescu.
Excursia în trecut s-a bucurat de ghizi pricepuţi şi de trasee incitante. Sigur, putem să decupăm din ea doar felul cum l-a imitat CTP pe Ceauşescu la final. Sau mărturisirea aceluiaşi CTP legată de zilele când mânca doar pâine cu roşii furate de pe câmp. Ar fi trist şi grav dacă am proceda în felul ăsta.
Am rata o lecţie decisivă şi am pierde prilejul de-a ne întreba: acum, la 20 de ani după Ceauşescu, am renunţat la descurcăreală sau suntem în continuare captivii ei?