INTERVIU. Regizorul Radu Afrim, distins cu Premiul Cultural Europa, va duce piesa „Boala familiei M”, la Teatrul Odeon din Paris.
„Există unii care trebuie să fie mici şi unii care trebuie să fie mari”, spune una dintre replicile din piesa „Boala familiei M”, regizată de Radu Afrim, şi care îşi dovedeşte valabilitatea, dincolo de contextul artistic, şi în cazul regizorului însuşi.
Radu Afrim a câştigat, alături de Teatrul Naţional Timişoara, Premiul Cultural Europa 2009. Alăturată altor premii, precum Uniter sau Coup de Coeur de la Presse, distincţia îl ridică pe Afrim printre cei mari din familia teatrului continental. „Intrarea” în Europa şi-o face prin „uşa din faţă”, cu producţia „Boala familiei M” (un text al tânărului dramaturg italian Fausto Paravidino), care va fi reprezentată la celebrul Teatru Odeon din Paris, în cadrul unei ministagiuni care va debuta în iunie.
Dieter Topp, directorul Forumului Cultural Europa (KulturForum Europa), fundaţia germană care oferă premiul, i-a urat lui Radu Afrim „bun venit în casa Europa”, rostit pe 2 mai, în cadrul festivităţii de decernare a premiului, la Ti mişoa ra. Forumul Cultural Eu ropa, organizaţie înfiinţată în 1992, în Germania, la iniţiativa fostului ministru de externe Hans Dietrich Genscher, a decernat până acum Premiul „KulturPreis Europa” mai multor personalităţi sau instituţii europene, printre care Teatrul din Josephstadt din Viena, fostul preşedinte al Germaniei, Johannes Rau, sau scriitorul american Jeff Baron.
EVZ: Ce importanţă are Premiul Cultural Europa pentru tine, mai ales că acesta nu răsplăteşte strict prestaţiile în teatru, ci implicările socio-politice ale artei? Radu Afrim: Un asemenea premiu mă obligă, pe de-o parte, să montez în continuare texte noi, cu atitudine socială, dar şi să fiu mai radical, să spun lucrurilor mai pe nume. În lume există regizori mult mai încrâncenaţi, care tocmai aşa reuşesc să influenţeze într-adevăr gustul publicului. Iar gustul acestuia trebuie definitiv schimbat. Trebuie să acceptăm că televiziunea riscă să deformeze total gustul tinerilor, iar regizorii ar trebui să vorbească despre asta, despre repunerea valorilor autentice la locul lor, chiar dacă, din punctul meu de vedere, teatrul trebuie să rămână amoral. Eu pot doar să pun întrebări, să mi le pun mie, dar nu pot da răspunsurile concrete. Pot să deschid, eventual, câteva minţi. Mulţi tineri trăiesc în locuri, cresc în familii şi şcoli unde nu există atitudini „sănătoase”, în schimb, există multe preconcepţii.
Premiul îţi schimbă poziţia în peisajul cultural românesc? Mă mulţumesc cu poziţia pe care o am acum (râde). Este clar că prin acest premiu se focusează o anumită atenţie asupra unui regizor şi, automat, şi asupra acelei zone estetice create de el şi luată în considerare. Sper ca acest premiu să încurajeze regizorii mai tineri decât mine să dovedească mai mult curaj, atât din punct de vedere estetic, cât şi social. Toţi sunt tentaţi de comoditate, chiar şi cei foarte tineri.
În cazul tău nu se poate vorbi nici pe departe de comoditate. Viziunea ta artistică a devenit, cu ocazia montării piesei „Omul pernă” la Brăila, incomodă chiar conducerii locale PSD. Vei continua cu provocările? O, atunci a fost altceva (râde). Oamenii aceia din Brăila au făcut un mare scandal din nimic, ei nici nu văzuseră piesa. Era un scandal artificial, susţinut de contextul politic şi nu de dimensiunea spectacolului. Scandalul a fost declanşat în perioada alegerilor, iar unii politicieni făceau, cu degetul ridicat, pe moraliştii. Reacţia lor a fost absurdă, deoarece piesa vorbea despre cenzură. Publicul meu, însă, a luat atitudine.
„Am un public cu atitudine” Care este publicul tău? În primul rând, sunt consecvent şi fidel ideilor şi temelor din textele exclusiv contemporane care mă interesează şi pe care mi le propun. Am refuzat să lucrez la Bucureşti în momentul în care mi s-a cerut să nu montez un contemporan, ci un clasic. În unele oraşe sunt deja pentru a treia sau a patra oară, iar asta se întâmplă deoarece directorii şi-au dat seama că spectacolele mele au un public real, nu unul fictiv, un public care cere aceste spectacole. Publicul meu este compus din tineri, elevi, studenţi. Este un public cu atitudine, unul care în timpul spectacolului are reacţii vii, chiar şi reacţii care ar fi considerate indecente. Iar atitudinea cea mai clară a fost la Brăila, un oraş cu o rată mare de şomaj, unde se puteau urmări reacţiile la piesa „Omul pernă” pe forumurile de pe internet ale tinerilor. Se împotriveau boicotului, apărând piesa. Mi se făcuse chiar teamă pentru ei.
Tot acei „copii” se încurajau pe forumurile on-line să iasă în stradă şi să demonstreze împotri va cenzurii politice, cântând pie sa „Jos Cenzura”, a trupei Paraziţii. Ţinând cont că Paraziţii au texte care nu încurajează to le ranţa, nu ai spune că acel public a înţeles ceva greşit din mesajul artei tale? Înţeleg ce spui, dar eu, în primul rând, nu le-am cerut să o facă şi, în al doilea rând, nu pot aştepta, în cazul în care ei o fac, să o facă într-un mod anume. La vârsta lor, selectează după alte criterii. Mă gândesc că nici lor nu le convin toate versurile cântate de cei de la Paraziţii. Mie, cu siguranţă, unele versuri nu-mi convin, dar eu nu pot impune nimănui să asculte din Paraziţii doar prima sau a treia strofă, a doua nu, pentru că aia nu-mi place mie şi pentru că o consider un manifest al intole ranţei. În primă instanţă nu este important cu ce îşi apărau dreptul la teatru, ci că o făceau. Lumea în general nu participă, nu reacţionează, nu luptă pentru ceea ce vrea.
Traficanţi şi travestiţi în „Piaţa Roosevelt”
Publicul francez urmează să vadă „Boala familiei M”. Pare o ironie: un regizor român, un autor italian, un teatru din Paris... Toată povestea cu piesa lui Fausto Paravidino are o parte de ironie. Când ne-am decis pentru piesa italianului, imaginea României în Italia era foarte şifonată din cauza aspectelor sociale bine cunoscute. M-am gândit să încerc să întâmpin oarecum acea situaţie pe alt plan. Nu vreau să spun că mi-am propus să salvez imaginea României cu un spectacol de teatru, asta ar fi imposibil, bineînţeles. Noi, însă, am întâmpinat greutăţi la obţinerea dreptului asupra piesei, iar eu mi-am pus atunci real întrebarea dacă refuzul agenţiei are de-a face cu reacţiile ostile ale italienilor la tot ce este românesc. Acordul de a pune piesa în scenă l-am primit din Franţa, în cele din urmă. Întreaga poveste va culmina, ceea ce mă bucură, când, pe 15 iunie, la Paris, la jumătatea turneului nostru acolo, va fi o conferinţă de presă, în care suntem invitaţi atât eu, cât şi autorul piesei. Sper că vom discuta şi aceste aspecte sociale ale relaţiilor dintre România şi Italia. Mai ales că Paravidino este astăzi un autor foarte implicat social şi politic.
În timp ce francezii văd „Boala familiei M”, românii vor vedea, tot la TNT, noua ta producţie, „Piaţa Roosevelt”. Un nou „scandal”? „Piaţa Roosevelt” nu va provoca niciun scandal, deoarece personajele ei sunt simpatice, eu le salvez de antipatie. Chiar dacă avem de-a face cu traficanţi de droguri, arme sau travestiţi, lumina în care îi pun eu este una menită să creeze empatie. Subliniez mai mult umorul lor decât exis tenţa lor obscură. Pentru a apropia publicul de aceste personaje, fac nişte inginerii destul de mari, în aşa fel încât să nu recurg la compromisuri cu biografia acestora. În cerc să le fac să semene cât se poate de mult cu noi. Autoarea, Dea Loher, creează foarte multe lumi, care funcţionează paralel, într- un singur spectacol. Aşa este posbil ca fiecare om din public să-şi aleagă un „culoar” care îl interesează. Şi în „Piaţa Roosevelt” spectrul e larg, iar cel neinteresat de lumea transsexualilor din Sao Paolo cu si guranţă va percuta la umorul unui diletant, fabricant de arme.
Acţiunea din „Piaţa Roosevelt” nu este adaptată, deci, realităţii româneşti? S-a pus problema contextualizării acţiunii din text, transpunerii ei în România, dar eu am considerat că nu este necesar. Autoarea este o nemţoaică, care a scris piesa trăind o vreme în Sao Paolo, între acei oameni deveniţi personaje. În piesa avem muzică braziliană, cum ar fi melodia „Manha de Carnaval”, pe care nu o puteam înlocui cu „Ciocârlia”. „Piaţa Roosevelt” este un text modern, care ţine cont de public şi context social şi permite regizorului multă libertate. Atitudinile personajelor sunt generale, temele piesei sunt universale, destin, ratări, singurătate şi aşa mai departe, lucruri care ne privesc pe toţi. Eu nu ţin la teatrul de colorit local. Oamenilor le place să vorbească şi să audă vorbindu-se despre lumi pe care nu le cunosc. Experienţa mea este că spectatorilor le place să descopere necunoscutul.
RADU AFRIM
Un rebel al teatrului european
Radu Afrim este unul dintre regizorii români care dovedesc curajul de a-şi rămâne fidel sieşi în conceptul etic şi estetic. Afrim se dedică în exclusivitate teatrului modern, marcat de componente socio-politice, şi reuşeşte încă şi mai bine în colaborare cu Teatrul Naţional din Timisoara şi cu tânăra conducere a acestuia, Adriana Hausvater (director) şi actorul Ion Rizea (adjunct). Adriana Hausvater, cea mai tânără directoare a unui teatru de stat din România, o fire energică, deschisă, dar şi decisă, încurajează prezenţa acestor producţii în sălile Teatrului Naţional Timişoara.
A reuşit să atragă şi publicul tânăr în sălile de teatru, prin curajul de a aduce piese ale tinerilor dramaturgi, precum Dea Loher sau Mihaela Michailov, ale unor regizori „rebeli” precum Radu Afrim, ale unor scenografi precum Velica Panduru sau Iuliana Vâlsan. Radu Afrim vede în această reuşită un succes al teatrului, dar şi un câştig pentru tinerii din România, iar prin trofeul proaspăt primit - un îndemn la „mai radical”.