Dacă nu se simte un pic aroma straniu-înfricoșătoare a morții într-o proză, atunci ea nu este autentică.
Sigur, moartea nu trebuie pomenită tot timpul, dar semnele ei prevestitoare, precum spaima, absurdul, angoasa sau deznădejdea, trebuie să existe. În contrast cu ele, curajul, rațiunea, speranța, speranța vor părea nu doar mai reale, ci și mai pregnante. Viața palpită în paginile unei cărți doar dacă se i se pun întrebări mari, doar dacă e provocată serios, iar întrebări mari vieții nu se pot pune decît cu gîndul la moarte.
Nu-i așa că aveți uneori impresia că viața din cărți este mai intensă și mai adevărată decît viața pe care o duceți? De fapt, singura diferență este că viața din cărți ne este livrată în formă deja gîndită, în ea existînd ”steroizii” minții autorului. Gîndirea creativă potențează viața, îi dă intensitate, îi atașează relief.
”Moarte după-amiaza” de Hemingway este o carte captivantă despre viață și moarte, despre vitalitate și frică, despre condiția animalică a omului și despre eforturile sale de a trăi estetic. Este o carte despre coride. Încă din 1925, Hemingway se gîndise să scrie o asemenea carte. Călătoriile în Spania, dar mai ales două experiențe personale ale morții (sinuciderea tatălui său în 1928 și un accident de automobil din care el și Dos Passos abia au scăpat în 1930) l-au marcat în vremea genezei cărții. Tot moartea i-a fost în suflet lui Hemingway în timpul lucrului pe șpalturile acestei cărți. Editura titrase în susul fiecărei pagini de șpalt formula de lucru ”Hemingway’s Death”, prescurtînd ”Ernest Hemingway’s Death in the Afternoon”.
Această notație îl va supăra foarte tare pe scriitor care, totuși, a stat aplecat asupra acestui șpalt cîteva săptămîni, pentru a-l corecta și a-l rafina. În jurul cărții acesteia s-au născut povești interesante. În 1934, Hemingway a dăruit manuscrisul original unui medic ginecolog din Kansas care ajutase la nașterea a doi dintre copii săi, Patrick și Gregory – două nașteri extrem de dificile (pe cea la lui Patrick o va ficționaliza în finalul romanului ”Adio, arme”).
În 1958, medicul respectiv a scos manuscrisul la licitație și l-a vîndut pe o sumă consistentă, ceea ce l-a supărat foarte mult pe Hemingway. Și tot ”Moarte după-amiaza” va genera și o bătaie cu pumnii în toată regula între autor și un critic.
La apariția cărții, Max Eastman a scris un articol rău în ”The New Republic”, găsînd cartea ”penibilă, infantilă, ieftină, neinteresantă”. În 1936, deci la patru ani de la apariția articolului, Hemingway dă nas în nas cu Eastman în biroul editorului său. Scriitorul îl abordează imediat cocoșește, îi cere socoteală pentru cronică și se repede la el. Cei doi se tăvălesc pe jos, cu editorul Perkins încercînd minute în șir să-i despartă.
A doua zi, presa a vuit despre acest incident, care, evident, a fost povestit diferit de cei doi protagoniști. Hemingway a spus că s-a abținut cît a putut de mult, că dacă îi dădea un pumn de-adevăratelea îl scotea prin geam și Eastman ar fi plonjat direct pe Fifth Avenue (biroul lui Perkins dădea spre celebra stară new-yorkeză). Eastman, mai reținut, a explicat că Hemingway s-a repezit la el din senin și că nu i-a fost greu să-l imobilizeze la podea pînă s-a liniștit. Peste mulți ani, Perkins va livra și el varianta lui care va fi mai aproape de cea a lui Eastman decît de cea a lui Hemingway.