Interviul pe care vi-l propunem astăzi cu Ecaterina Andronescu are, dincolo de portretul studentei și, ulterior, al profesoarei de chimie Andronescu, o particularitate. Realizat înaintea marilor frământări din PSD, dialogul surprinde un personaj parcă deja pregătit să-l înfrunte pe Liviu Dragnea, cel mai puternic om din România. Aprofundând, mai ales, răspunsurile care vizează culisele cursei pentru funcția de prim-ministru - cursă ratată, după cum se știe - realizezi că scrisoarea de luna trecută, în care Ecaterina Andronescu îi cerea lui Liviu Dragnea retragerea din vârful PSD n-a fost, până la urmă, decât o răbufnire a orgoliilor rănite mai de mult și, poate, o repliere, o reorientare în meandrele politicii dâmbovițene. Ecaterina Andronescu își dorește - e limpede - o primenire a partidului afl at la putere, a partidului pe care îl reprezintă de mai bine de douăzeci de ani.

Florian Saiu: În ultimii 29 de ani, în România, au apărut mii de doctori, de profesori-doctori. De fapt, mii de personaje împopoțonate cu titlul de doctor. Alunecă, astfel, în derizoriu personalități marcante ale culturii și educației, care au muncit enorm pentru această recunoaștere, iar acum, alături de ele, sunt așezate niște nulități. Nulități care, mai nou, cer, discret, să li se retragă titlurile de doctor... Cum s-a ajuns, doamnă, aici?

Ecaterina Andronescu: E foarte mare păcat că se întâmplă așa. La Politehnică, de exemplu, aș spune că nu s-a întâmplat niciodată acest lucru. Să vedeți cum am intrat eu la doctorat. În prima mea zi de serviciu, pentru că rămăsesem să predau chimia la Universitate - era 1 septembrie - , șeful meu de catedră de atunci, care era membru al Academiei Române, Șerban Solacolu, mi-a spus două propoziții pe care nu le-am uitat toată viața. Prima a fost „Bine ai venit, domnule!” - avea expresia aceasta -, iar a doua „Așa, domnule, dumneata trebuie să te înscrii la doctorat”. Am plecat de la acea întâlnire cu tema tezei de doctorat. Admiterea era în aprilie. Au fost trei candidați pe cinci locuri, dar a intrat unul singur: eu. Ce vreau să spun? Era o exigență extraordinară. N-aveam nevoie de o lege care să-mi spună cum să lucrez teza, pentru că, pentru mine, legea era conducătorul de doctorat.

- Și cum s-a prăbușit, după ’89, această construcție? Cum și-a pierdut magistrul exigența, probitatea, onoarea?

- Unde sunt exigența și responsabilitatea? Ele își au sediul, în primul rând, în universitatea unde individul devine doctor. Are un conducător de doctorat - eu citesc tezele doctoranzilor mei de câte trei ori și nu trece unul dacă n-a lucrat în laborator și dacă rezultatele acestor lucrări n-au fost validate de comunicări științifice. Așadar prima exigență este a profesorului. A doua exigență este a universității respective. De ce? Pentru că există niște proceduri. Doctorandul nu obține titlul trecând doar pe la mine, conducătorul de doctorat. Există o comisie de îndrumare, o comisie de evaluare a tezei, care este formată și din doi reprezentanți ai altor universități. Ca urmare, când analizează teza, trebuie să spună: albă sau neagră. Eu, când am fost în comisiile de evaluare ale altor universități, la un moment dat, am spus „Îmi pare rău, nu pot să-mi pun semnătura, să girez această teză”. Deci, există pârghii pentru a controla acest fenomen. Unde s-a întâmplat să fie derapaje de acest gen, care au dus în derizoriu titlul de doctor, exigența n-a fost acasă, iar conducătorii de doctorat, de regulă, erau ocupați cu alte lucruri, nu mai aveau timp de doctoranzii lor. Cred, nu știu...

„Doamnă, ieșim în stradă pentru dumneavoastră!”

 - Este, deci, o chestiune de moralitate.

- Da. Eu am făcut, la un moment dat, o lege. Ce propuneam? Domne’, apare un plagiat, universitatea trebuie să răspundă, să se desființeze școala! N-a trecut, mi-a sărit toată lumea în cap. Acum există un filtru al Universității și acest CNATDCU (n.r. - Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare), care dă verdictul final. Dar acolo este mai degrabă o chestiune formală.

- Câți ani aveați când ați început să predați? Povestiține o întâmplare din acea perioadă, o întâmplare care v-a rămas aproape de inimă!

- Am început să predau imediat cum am terminat facultatea, aveam 23 de ani. În comunism, aici, la Politehnică, am beneficiat de un scut, de protecție. Cum așa? Păi, zincul și acidul clorhidric reacționau la fel și înainte de ’89, și după. Așadar, nu eram obligată să le spun studenților ceva în care nu credeam, să-mi dedublez personalitatea. A fost un avantaj formidabil, predam știință, n-aveai cum să schimbi formulele după bunul plac al cuiva. Țin minte că, la începuturile meseriei mele, aveam, așa, o teamă, nu care cumva să fie vreo întrebare la care să nu știu să răspund.

- Vă pregăteați acasă, înainte de cursuri?

- Categoric da. De fapt, și acum, înainte de fiecare oră de curs, mă uit puțin prin notițe. Să știți că relația mea cu studenții a fost una extraordinară. Nu pot uita cum, de curând, când cineva a vrut să-mi toarne zoaie în cap, să mă acuze de relele nefăcute, m-am trezit... Despre șpagă, copiat și restanțe

- Cine a vrut să vă toarne zoaie-n cap?

- N-are importanță. Impresionant este că studenții mi-au spus „Doamnă, ieșim în stradă pentru dumneavoastră și o să spunem că niciodată n-ați luat nici măcar o floare!”. Pentru mine lucrul acesta a fost impresionant până la Dumnezeu.

- N-ați primit niciodată șpagă?

- Niciodată.

- Dar vi s-a oferit?

- N-am avut niciodată în bani un reper. Pentru mine, reperele au fost altele, nu banii.

- Dar cum v-ați descurcat doar cu leafa de profesor, mai ales că salariile erau și mai mici în trecut?

- La început, îmi număram banii de pâine de la un salariu la altul. Dar mă hrăneam cu ceea ce-mi făcea plăcere.

- Erați tânără, aveați o mai mare nevoie de bani.

- E adevărat... Că tot m-ați întrebat de o întâmplare drăguță. Mi-aduc aminte că stăteam cu studenții în laborator până seara târziu. O dată am terminat la 2.00 și aveam trei studenți. „Hai să vă duc la cămin!”, le-am spus. Aveam o Dacie 1.100 pe vremea aceea. Eh, în drum spre cămin, ne-a oprit Miliția. „Dumneavoastră de unde veniți?”, ne-a întrebat. Îi răspund: „De la școală”. Era cam 2.30 dimineața. „Cum, de la școală, doamnă? Nu vă uitați ce oră este?”, m-a repezit milițianul în timp ce băga capul pe geam. Ne suspecta că venim de la vreo petrecere. ”Nu, domnule, e vorba de lucrările de diplomă. Am rămas până am terminat experiențele în laborator”, i-am replicat. Ne-a lăsat în pace, până la urmă.

- Ați fost la un pas să vă ia Miliția... Ați copiat vreodată, stimată doamnă?

- N-am copiat niciodată. N-am picat niciodată nici un examen, spre rușinea mea de student. N-am putut să copiez pentru că mi-era rușine, teamă...De picat, n-am picat nici un examen, tot pentru că miera rușine.

 

Rețetă de succes pierdută. Se caută profesioniști

Dialogul alunecă, inevitabil, dinspre educație și amintiri din viața de profesor spre politică.

Florian Saiu: Ce înseamnă pentru o femeie să ajungă vicepreședinte al celui mai puternic partid din România?

Ecaterina Andronescu: Când am candidat prima dată la funcția de vicepreședinte, veneam după o perioadă în care străbătusem țara în lung și-n lat și eram curioasă să aflu dacă oamenii din PSD au sau nu au un vot de încredere pentru mine. Cel mai simplu mod de a afla a fost să candidez la această funcție. Am primit cele mai multe voturi. S-a întâmplat când Victor Ponta a ajuns președintele Partidului Social Democrat. Am fost și uimită, și bucuroasă în urma acestui rezultat. Mi-a dat încredere.

- Care credeți că a fost și este formula prin care PSD a reușit să rămână atât de mult timp la putere?

- Răspunsul poate fi dat și înțeles chiar prin modul în care am ajuns eu în PSD. În ‘96, Liviu Maior m-a chemat să fiu secretar de stat… Dar n-a zis niciun moment, tot anul, să intru și în partid. Nicio treabă. Eram secretar de stat, dar nu m-a stresat nimeni să ader la PSD. Când mi s-a terminat mandatul de secretar de stat - era în ‘96, PSD pierdea alegerile atunci - m-a chemat președintele Oliviu Gherman... M-am gândit că PSD va pierde alegerile și n-are niciun rost să intru. Dar, după aceea, m-am răzgândit. Mi-am dat seama că mă vor judeca astfel: „Domne’, cât a fost secretar de stat, am fost buni. Acum, că nu mai suntem la putere, nu mai suntem buni”. Eh, așa am decis să intru. M-au pus pe liste - eu eram sigură că voi fi undeva pe poziția douăzeci și scap - doar că m-au trecut pe poziția a patra. Și am intrat în Parlament, unde am avut șoc după șoc. Era perioada CDRului.

„O să vă băgăm în pușcărie!”

- Păi?

- M-au pus secretar la Comisia de Învățământ și împărțeam biroul cu un domn de la CDR - dânsul era tot secretar - care se instalase deja. Intru, dau „Bun ziua!”, iar tipul îmi urlă în urechi: „O să vă băgăm în pușcărie! O să vă băgăm în pușcărie!”

- Și, totuși, nu mi-ați răspuns cum a reușit PSD să se impună în România…

- A luat în partid specialiști din toate domeniile, oameni profesioniști, informați. Puiu Pașcu, Florin Georgescu, Adrian Năstase… Erau oameni care aveau în spate niște profesii, aveau consistență în pregătirea lor.

Ion Iliescu, un caz special

- Bine, dar n-a contat și moștenirea dinainte de ’89? Democrație și capitalism în locul comunismului, dar aproape cu aceleași personaje… Cel mai bun exemplu este, poate, Ion Iliescu…

- Bine, domnul Ion Iliescu a fost un caz special, avea o istorie în spate. Toți ceilalți însă veneau din câmpul meseriilor. Erau directori de mari întreprinderi care au fost aduși în partid, cu capacități manageriale extraordinare. Toată lumea recunoaște că PSD de atunci sau, mă rog, PDSRul, cum se numea, era partidul cu cei mai buni profesioniști. Și cei mai mulți. Așadar, asta a ținut PSD-ul la putere.

- Cum arată astăzi PSD?

- Îmi pare rău s-o spun, dar astăzi nu mai arată așa…

 

Culisele cursei pentru funcția de prim-ministru - cum a pierdut în favoarea Vioricăi Dăncilă

Florian Saiu: În ultima vreme, în PSD, au fost promovate multe femei în funcțiicheie. E o aliniere la standardele impuse de la Bruxelles sau este un proces intern, dezvoltat de la sine?

Ecaterina Andronescu: Eu cred că a fost ceva firesc…

- În trecut nu prea s-a întâmplat. Din acest motiv vorbesc de trendurile occidentale… Mâine, poimâine ne trezim și cu un candidat de culoare la președinție…

- Sau cu o femeie, de ce nu? Revenind… Femeile din PSD s-au impus, au fost mai curajoase.

Dragnea taie și spânzură

 - Ați avut șansa să fiți prima femeie prim-ministru din istoria României. Ce s-a întâmplat, cum ați pierdut lupta cu Viorica Dăncilă? A fost ceva impus de partid?

 - Eu am fost susținută și propusă de organizația din București, dar am renunțat. De ce? Pentru că aș fi venit după două eșecuri - Sorin Grindeanu și Mihai Tudose - așa că am decis cu mintea, nu cu sufletul. Am zis așa: „Domne’, dacă domnul Dragnea o preferă pe doamna Dăncilă, e mai bine așa, pentru că următorul prim-ministru trebuie să se înțeleagă cu președintele partidului, nu să fie iar pe poziții diferite”.

- Deci, Dragnea a preferat-o pe Dăncilă, erau pe aceleași poziții…

- Acesta a fost sentimentul meu. Oricum, n-am alergat niciodată după funcții, mai degrabă au venit ele la mine.

I-a luat fața și Valentin Popa

- Am înțeles, așadar a fost o decizie impusă de partid. Bine, ați fost propusă și la ministerul Educației…

- Acolo este o chestiune pe care n-am clarificat-o încă. Nu știu ce să vă spun. Cred că așa a decis tot domnul Dragnea. Din păcate, din zona asta publică foarte multe zvonuri și bârfe ajung la urechea decidentului politic. Eu n-am fost genul să mă duc la Dragnea, să-l rog să-mi dea nu știu ce funcție… N-am făcut cu nimeni niciodată asta. Funcțiile le-am obținut întotdeauna în urma unor alegeri. Inclusiv la Politehnică. Mi-am depus dosarul pentru funcția de decan, de rector sau pentru cea de președinte de Senat, dar niciodată n-am cerut o funcție cuiva.

- Pe de altă parte, pierde și partidul. Când te legitimezi cu Valentin Popa de la Suceava, pierzi, cel puțin în planul imaginii. Poate ar fi fost mai bine cu Ecaterina Andronescu la Educație…

- Asta este. Am mai spus-o… Nu trebuie să te duci într-o funcție ca să prinzi strălucire. Când te duci trebuie să dai tu strălucire funcției. Prin ceea ce știi să faci.

La foc automat

- Cum v-ați ales, stimată doamnă, cu porecla „Abramburica”? De unde până unde?

- De la un ziarist, de la Sorin Roșca Stănescu. E un episod de care n-aș vrea să-mi amintesc. Oricum, nu mi se potrivește deloc. Eu sunt o tipă organizată.

- Ce carieră vă este mai aproape de inimă - cea universitară sau cea politică?

- Categoric cea universitară. Pentru că este o carieră pe care mi-am câștigat-o cu eforturi deosebite, punând cărămidă peste cărămidă...

20 de ani fără concediu!

Până la urmă, ce carieră a ajutat-o să trăiască mai bine? Cea de chimist sau cea de politician? Ecaterina Andronescu: „Nu știu, m-am limitat mereu la ce-am putut să fac. N-am alergat după concedii în Maldive sau mai știu eu pe unde. De fapt, nu mi-am mai luat concediu de douăzeci și ceva de ani, dar asta este altceva”. Cu totul altceva, e adevărat

Averea la control

Se consideră Ecaterina Andronescu o femeie bogată? „Păi, dacă am un apartament, o mașină și bani de înmormântare, e bine. N-am făcut mare avere, dar nu regret”, susține Ecaterina Andronescu.