„Cu o săptămână sau două în urmă, am intrat în vorbă cu un alegător, un om de vârstă mijlocie, angajat într-una din industriile noastre naționalizate”

„După două-trei cuvinte despre vreme, pe neașteptate”, mi-a spus: ”Dacă aș avea bani, n-aș mai sta în țara asta!”. Am avut o replică dezaprobatoare, ceva de genul că guvernul actual nu va conduce țara la nesfârșit, dar el nu m-a băgat în seamă.

A continuat: ”Am trei copii, toți au făcut școală, și doi dintre ei sunt căsătoriți acum, au familiile lor. Nu îmi pot găsi liniștea până nu-i voi vedea stabiliți în străinătate, peste ocean. În această țară, peste 15 sau 20 de ani, omul negru va pune biciul pe omul alb.”

Aud deja corul de insulte. Cum îndrăznesc să spun lucruri atât de oribile? Cum îndrăznesc să stârnesc necazuri și să inflamez spiritele repetând o asemenea conversație?

Răspunsul meu este că nu am dreptul să fac altfel. Acest om obișnuit, acest englez decent, ziua în amiaza mare, îmi spune mie, politicianului pe care l-a trimis în Parlament, că pentru copiii lu- viața nu mai merită să fie trăită în țara aceasta.

Pur și simplu nu am dreptul să ridic din umeri și să mă gândesc la altceva. Ceea ce el mi-a spus o spun sau o gândesc mii, sute de mii de oameni, poate nu în toată Marea Britanie, dar cu siguranță în acele zone în care e în plină desfășurare o schimbare de asemenea proporții că nu are egal în toată istoria Angliei.”

Nu vă gândiți că în conștiința vreunuia dintre colegii Theresei May a avut loc un cataclism și omul s-a hotărât să spună lucrurilor pe nume cu orice preț. Nici vorbă. Cuvintele profetice pe care vi le-am reprodus sunt cele care, acum 50 de ani, au făcut să fiarbă Marea Britanie.

Pe 20 aprilie 1968, Enoch Powell, membru al Parlamentului, s-a adresat colegilor săi din Partidul Conservator la o reuniune pe care aceștia o țineau la Birmingham. .Powell era secretarul apărării în "guvernul din umbră" pe care conservatorii îl pregătiseră în eventualitatea că vor câștiga alegerile, nu avea nevoie nici de notorietate, nici să facă vâlvă.   Știa ce consecințe vor avea cuvintele sale, care au intrat în istorie ca discursul „râului de sânge”. Știa, dar și-a asumat toate consecințele.

Cu sentimentul că datoria unui politician este să lupte cu răul care în viitor îi va amenința țara, Powell a denunțat în termeni categorici imigrația masivă din acea perioadă (incomparabil mai mică decât în prezent n.r.).

„Celor pe care vor să-i piardă, zeii le iau mai întâi mințile. Trebuie să fim nebuni, literalmente nebuni, să permitem sosirea anuală în țară a unui număr de 50 000 (în zilele noastre sunt sute de mii n.r.) de persoane dependente, care vor face să sporească în viitor populația de sorginte imigrantă. E ca și cum ai privi o națiune care lucrează de zor să-și pregăterască rugul funerar.”

Politicianul conservator nu a ezitat să numească soluțiile pe care Marea Britanie le putea folosi pentru a opri dezastrul: oprirea imigrarării și încurajarea imigranților să se întoarcă la ei acasă, prin oferirea de generoase compensații bănești. Dar, mai ales, oprirea discriminării populației native prin legile propuse de laburiști.

„Pentru motive de neînțeles și pentru îndeplinirea unor decizii la care ei nu au fost consultați, (cetățenii britanici n.r.) se află în situația de a deveni străini în propria țară. Văd că soțiile lor nu mai găsesc loc în maternități, că fiii și fiicele lor nu mai găsesc locuri în școlile unde ar fi vrut să învețe, că nu mai recunosc cartierul în care locuiesc din copilărie, că planurile lor se năruiesc. La lucru, văd că angajatorii se feresc să impună imigranților aceleași standarde de competență și disciplină care pentru ei sunt obligatorii.(...)

Și acum oamenii află, din Parlament, că se instituie un privilegiu. Că legea nu vine să-i apere, să le rezolve plângerile, ci le dă străinilor, nemulțumiților de profesie și agenților provocatori dreptul de a-i pune la stâlpul infamiei tot pe ei pentru acțiunile lor așa-zis discriminatoare”. 

În discursul său, Powell afirm[ că, în cazul în care sugestiile sale nu vor fi luate în considerare, viitorul Marii Britanii va fi sumbru. poate chiar războiul civil. Făcând aluzie la Eneida lui Vergilius, Powell le spune profetic colegilor săi: „Când privesc spre viitor, mă năpădesc presimțirile, ca romanii, văd Tibrul spumegând de sânge”.

Deși cuvântarea sa a determinat oamenii să iasă în stradă să-l susțină, iar partidul său să căștige surprinzător alegerile, pentru Enoch Powell discursul „râului de sânge” a însemnat sfârșitul carierei politice. Despre efectele faimosului discurs vorbim însă în materialul de mâine.