Ultimul popas, în trei săptămâni de profundă și vibrantă călătorie, în muntele vieții unei prințese devenită monahie: Prințesa Ileana.

Pe 5 ianuarie 1909 intra în această lume Principesa Ileana, iar la 21 ianuarie 1991, la unison cu finalul călătoriei noastre în timp, se năștea în ceruri monahia Alexandra.

Dacă Regina Maria a dăruit țării un chip viu, trăitor, fiind o româncă nu prin vorbă, nu prin sânge, ci prin fapte, în Ileana s-a oglindit mama, Regina, mentorul, și aceasta fără ca personalitatea să îi fie umbrită.

Acest moment de revelație, când, cutremurat, realizezi că, deși știai tot despre tine și drumul tău, te trezești că nu îți era cunoscută esența misiunii tale, s-a împlinit pentru Ileana în durerosul moment când a fost exclusă dintre cei prezenți la Curtea de Argeș, la parastasul Reginei Maria. Era plânsă, dar fericită, pentru că înțelesese care îi era menirea următorului pas, că fiecare verigă a lanțului nu o încătușase, ci dimpotrivă, o adusese tot mai aproape de Dumnezeu. Această revelație i-a dat putere în anii ce au urmat, când statul comunist a început un atac furibund asupra ei și a familiei, iar Regele Mihai era și el înstrăinat de ea.

Scrisoare către Regele Mihai

În 1945, din cauza antipatiei sistemului față de germani și austrieci, copiilor mari ai Ilenei li se ia dreptul de a primi educație în instituțiile statului. Cei 3 mai mici au putut rămâne la școala primară din Bran. Ileana decide să își înscrie fiul cel mare la Academia Militară, iar după acceptul primit cu mari insistențe, îi trimite Regelui Mihai o scrisoare de mulțumire pentru susținere. Contrar așteptărilor, Regele Mihai dă ordin ca Ștefan să fie dat afară din Academia Militară. În fața acestei decizii, Ileana a ales să se roage: „Facă-se Voia Ta, Doamne! Dacă Ștefan trebuie să urmeze cursurile acestei școli, să rămână acolo. Dacă însă nu e bine, să plece de acolo și să se întoarcă acasă”. Principesa a cerut, însă, primirea în audiență de către Regele Mihai, în semn de pace.

Ne aflăm astfel în acest punct al istoriei: suntem în preajma Crăciunului, nămeți și drumuri blocate de zăpadă pe alocuri, Ileana se află față-n față cu Regele Mihai. Cutremurator ceas, mult amânat de comuniști, când, stând față în față, amândoi descoperă că au fost mințiți, li se furase și modificase corespondența ani de zile. Acel Crăciun din 1945 a fost cel al adevărului și al împăcării între Ileana și Mihai. Ștefan a putut urma studiile în Academia Militară, iar Principesa avea să exclame cu bucurie: „Eram din nou împreună, așa cum fusesem dintotdeauna în gânduri și în simțire”.

Cel mai lung exil

Au urmat ani grei. Comuniștii urmăreau întreaga Familie Regală, dar în special pe Ileana, pentru că i se știau acțiunile de sprijin pentru refugiații politici, elita intelectuală și pentru oameni ai clerului. Însă notorietatea Ilenei creștea fără ca ea să-și fi dorit aceasta. Oamenii o iubeau și a ajuns rapid dușmanul nr.1 al poporului pentru comuniști. Anul 1947 a fost anul exilului celui mai lung. „Mă gândeam adesea dacă, înainte de a muri, ai timp să te uiți în jurul tău. Îmi spuneam: N-o să mai vezi niciodată aceste locuri. Acesta e sfârșitul. Atingi lucrurile acestea pentru ultima dată, vorbești cu oamenii aceștia pentru ultima dată. Îți iei rămas bun, dar nu ai parte de ușurarea de a te despărți și de trup în același timp, ci trebuie să-l iei cu tine și acesta este lucrul cel mai greu: să pornești cu tine însuți la drum în astfel de condiții.“

Recompensă pentru prinderea prințesei

Plecarea din România a deschis ușa exilului spre Elveția, mai întâi. Ileana rămâne în continuare dedicată educației copiilor și acțiunilor caritabile. Al doilea Stat-popas pentru familia prințesei a fost Argentina. La acel moment, comuniștii români și cei ruși au stabilit o recompensă pentru prinderea și aducerea lor în țară, iar Argentina a fost singurul stat care și-a asumat riscurile adoptării familiei Habsburg. Însă nici aici nu a fost o ședere de durată; dar nici în aceste împrejurări Prințesa Ileana nu s-a oprit din a le oferi sprijin refugiaților români. Sănătatea îi devenea, însă, din ce în ce mai fragilă: deficiențele nutritive din copilărie, problemele grave la coloană și artrita o propulsau în ceasuri de disperare și de neputință. „Mă simt foarte umilită că sunt așa, eu, fiica unei mame atât de puternice cum era mama mea”. În 1950 ajunge în Statele Unite, pentru tratament, iar în 1952 își publică memoriile în cartea „Trăiesc din nou”, dedicată „tuturor sufletelor curajoase care au rămas în țară“. Peste 2 ani iese de sub tipar a doua carte, „Spitalul Inima Reginei”, în care aduce în prim plan toate trăirile, sacrificile, bucuriile din timpul ridicării Spitalului de la Bran. Arhiducele Anton se întoarce definitiv în Austria, iar în 1954 se va produce divorțul.

 

Drumul spre monahie

Mereu optimistă și zâmbitoare pentru ridicarea celor din jur, Ileana purta o suferință în străfundurile ființei. Mereu spunea: „România a fost dragostea vieții mele”. În această perioadă de durere și de rătăcire de sine, a izbucnit flacăra ceasului mult așteptat. La invitația unui apropiat ajunge la Boston și cunoaște maicile unei obști monastice episcopale, „Sfânta Margareta”.

În 1954, principesa acceptă cererea în căsătorie a lui Ștefan Issărescu, doctor specializat în patologie și în domeniul cercetărilor medicale nucleare. Copiii, adulți fiind, încep să se așeze în vieți echilibrate și, astfel, Ileana parcurge o etapă în care se bucură de pace lăuntrică, începe să își înțeleagă rostul exilului și încearcă să ajute poporul roman. În această perioadă este pătrunsă și mai mult de flacăra vieții monahale și petrece din ce în ce mai mult timp în rugăciune. A împărtășit dorința ei de a alege drumul spre monahie fiului ei mai mare, Ștefan, și soțului. Deși copiii au susținut-o în alegerea ei, Ștefan Issărescu nu a fost de acord.

Din acea clipă, a știut cu claritate care îi este chemarea. La sfatul Episcopului Anthony Bloom de Suroj, după pronunțarea celui deal doilea divorț, Ileana vizitează Mănăstirea Ortodoxă Acoperământul Maicii Domnului din Franța, care, din prima săptămână a Postului Mare din 1961 îi și devine cămin. Sora Ileana s-a apropiat cu multă blândețe de celelalte monahii, iar supunerea în fața autorității nu a reprezentat o problemă pentru ea, menționând cu bucurie în memorii că „a învățat despre smerenie de la maica Marta, despre dragostea pentru călugărie de la maica Ioana, despre tradițiile disciplinei monahale, de la maica Teodosia”.

Maica Alexandra

 În 1964, sora Ileana însoțită de alte două maici au primit permisiunea de a merge în America spre a găsi spațiu pentru ridicarea unei mănăstiri ortodoxe. Credința sa fermă, statutul regal, blândețea și dăruirea au impresionat. Astfel, a primit binecuvântare de a construi mănăstirea pe pământ american, iar Mitropolitul Irineu a acceptat să primească viitoarea mănăstire sub jurisdicția sa. Terenul pentru noua mănăstire, ce va avea ales ca hram „Schimbarea la Față a Domnului,” era localizat în statul Pennsylvania, iar la început, în afara de sora Ileana nu mai exista nicio altă monahie în viitoarea obște a mănăstirii. Viața monahală a fost descrisă ca pe o „poveste de iubire”, „expresia unei chemări simțite în cele mai adânci fibre ale sufletului. Maica Alexandra a primit denumirea oficială de maică Stareță de BunaVestire, 25 martie 1969. În 1981 se retrage din ascultarea de stareță, dată fiind starea de sănătate din ce în ce mai precară. Dar continuă să poarte prelegeri la centrele de rugăciune organizate de Vatra Românească.

Pentru ultima oară, acasă

Ca o nelumească închidere de cerc, anul 1990 vine cu o minune în viața maicii: mai poate călca o dată pe pământul țării iubite, înainte de a pleca la Domnul. Cu mari eforturi de sănătate ajunge în România. În septembrie 1990, când Maica Alexandra a venit în București la invitația doctorului Pavel Chirilă, cu prilejul lansării Fundației Christiana, fosta Principesă și-a reîntâlnit prietenele din copilărie: Cella Delavrancea, pe atunci în vârstă de 103 ani, fiica scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea. Cele două se întâlneau, astfel, după 43 de ani de exil. Întorcându-se în America, maica organizează expedieri de ajutoare pentru copiii bolnavi de SIDA din țară. Când și-a dat ultima suflare pe patul de spital, pe 21 ianuarie 1991, maica Alexandra era în pace: țara ei era liberă, iar Dumnezeu îi dăruise binecuvântarea de a se întoarce pentru ultima oară acasă.