E bine să fie clară poziția din care scriu acest text: îl voi vota pe Iohannis în confruntarea cu Ponta. Îl voi susține și voi încerca să conving cît mai mulți oameni să-l voteze pe neamț.
Totuși, Iohannis are șansa a doua. Printre altele, pentru că e un candidat cu o personalitate neobișnuită votantului român și cu o identitate nemaiîntîlnită la un candidat în turul II al prezidențialelor. Iohannis e un candidat atipic, care va putea cîștiga doar dacă face o campanie care transformă toate datele sale atipice (etnia, religia, muțenia, liniștea interioară, reactivitatea astenică, competența exclusiv administrativă, lipsa de experiență politică etc.) în avantaje. Se poate, dar numai cu o campanie foarte inteligentă. Căci publicul care așteaptă „altceva” decît ceea ce avem acum pe scenă este numeros.
Însă, cînd am aflat că șeful campaniei sale e Vasile Blaga, am înțeles de ce va pierde, dacă va pierde. Vasile Blaga poate alinia impecabil autobuzele cu susținători pentru mitinguri, știe bine cum să-i așeze într-o piață pe cei cu steaguri ca să se vadă la tv că piața geme de oameni, poate organiza logistica distribuirii materialelor de campanie spre filiale și, de acolo, spre votanți, poate organiza ziua votului (birourile electorale, ochii în paișpe pe urna de vot în ziua votului și pe procesul-verbal la sfîrșitul zilei de vot), poate organiza numărătoarea paralelă.
Dar e absolut incapabil să conducă o campanie care să transforme particularitățile lui Iohannis în atu-uri, adică o campanie în care inteligența politică să fie mai imporantă decît mușchii, banii și desfășurarea de forțe. Pur și simplu, Blaga nu știe să facă așa ceva. Lui Vasile Blaga i-a fost ușor cînd candidatul era Traian Băsescu ”at his best”. Cu un candidat ca Băsescu al anilor 2000 - 2009, e ușor oricărui șef de campanie. Cu Iohannis, însă, e cu totul și cu totul altceva. Mai ales că pesedeii sînt în mare formă, determinați, se regăsesc pefect în Ponta, care e candidatul lor natural. Ei vor încerca să transforme toate trăsăturile atipice ale lui Iohannis în inadecvări. Le este, teoretic, destul de ușor.
Politica va fi jucată de ei ca un sport sîngeros, căci stilul lui Ponta e perfect pentru așa ceva, iar publicul așa e învățat. Iohannis va trebui să schimbe regulile acestui sport în timp ce-l joacă, ca să fie un sport în favoarea sa. Greu, foarte greu. Mai ales cînd șeful de campanie este cu totul nepriceput la așa ceva. În orice caz, cum ziceam, îl vreau pe Iohannis președinte. Vorba amicului meu Paleologu: ”Tout sauf Ponta!”
Cu această opțiune asumată, să spun o poveste din trecut. În 1976, Ronald Reagan a candidat la Convenția Partidului Republican pentru obținerea candiaturii la presedinția SUA. Era o misiune foarte dificilă pentru că la Casa Alba se afla deja un republican, Gerald Ford, care candida și el. În logica strîmtă a oricărui partid din lumea asta, cînd vine vorba despre noi alegeri pentru o funcție, cel care o ocupă deja are o anume prioritate la candidatură. Această preemțiune tacită este înlăturată doar dacă omul este afectat de scandaluri uriașe sau se confruntă cu un val dramatic de antipatie populară, din cine știe ce motive. Altfel, nu.
În orice caz, nu s-a prea întîmplat ca partidul care deține, indiferent cum, Casa Albă să desemneze un alt candidat decît pe ocupantul ei, dacă, firește, așa ceva este constituționalmente posibil. Ford a fost, așadar, desemnat de către Convenția Republicană din 1976 drept candidat al partidului la președinția SUA. Conta că Ford e președinte în funcție, nu că Ford nu cîștigase alegeri prezidențiale, el devenind președinte în 1974 din funcția de vice-președinte, ca urmare a demisiei președintelui ales, Richard Nixon, zdrobit de scandalul Watergate.
Mai mult, nici măcar în funcția de vice-președinte nu ajunsese ca urmare a unor alegeri, ci în urma desemnării sale de către partid și de către președintele Nixon, în 1973, după ce vice-președintele ales, Spiro Agnew, a demisionat în urma unui scandal de corupție care l-a scos pur și simplu din politică și l-a așezat în boxa acuzaților. Așadar, în confruntarea internă, Reagan a fost învins de Ford. Victoria lui Ford nu fusese ușoară, totuși, pentru că Reagan lăsase Convenției o impresie excelentă.
Discursul său ridicase de cîteva ori sala în picioare, în vreme ce Ford fusese ceva mai modest. Și în campania pentru alegerile primare Reagan fusese mult mai bun. Cei mai mulți dintre cei care votaseră pentru candidatura lui Ford au mărturisit că o făcuseră cu rezerve: l-au votat pe Ford în logica de partid mai sus descrisă, dar inima lor le spunea că celălalt candidat, Reagan, ar fi fost mai bun. Ford a pierdut alegerile prezidențiale. La următoara Convenție, în 1980, Ronald Reagan a obținut candidatura fără mari emoții. Și a cîștigat, apoi, cursa spre Casa Albă pentru a deveni unul dintre cei mai importanți președinți americani din istorie.
Mărturisesc că, după Congresul de fuziune dintre PDL și PNL, l-am sunat pe Cătălin Predoiu și i-am spus această poveste adevărată. La acel Congres, s-a văzut că Predoiu este un candidat prezidențial mai bun decît Iohannis. Inclusiv liberalii, bineînțeles dornici să-și impună candidatul propriu, au simțit asta. De ceva vreme, se vede și la televizor că Predoiu e mai bun decît Iohannis. Așa cum logica ”cine ocupă funcția să și-o apere” a funcționat în partidul republican în 1976, logica ”susținem pe cine stă mai bine în sondaje acum” a triumfat în desemnarea candidatului comun PNL - PDL în 2014. Acum, e rîndul lui Iohannis și avem mari emoții. Tura următoare ar putea fi rîndul lui Cătălin Predoiu și, poate, nu vom mai avea atîtea emoții. Cu o singură condiție: Predoiu trebuie să facă în următorii patru ani exact ceea ce a făcut Reagan între 1976 și 1980.