Nicuşor este elev în clasa a V-a, la o şcoală din cartierul bucureştean Ferentari. Până acum a luat doar premiul întâi şi visează să ajungă informatician.
La Bucureşti, Nicuşor, un copil cuminte şi inteligent, a avut ghinionul să înveţe într-o şcoală din Ferentari. În Oradea, un tânăr dintr-un centru de plasament adună diplome în concursurile judeţene şi naţionale. Sunt doar doi dintre copiii care fac din greutăţile vieţii borne ale drumului spre un viitor mai bun. Olimpicul din cartier
Pentru un copil premiant de la o şcoală din Ferentari, viaţa pune mai multe piedici în calea succesului. Drumul spre şcoală al unui elev de aici e printre gropi şi e înţesat de imagini gri, dintr-un cartier despre care se mai aude doar când e vorba despre vreo bătaie între găşti sau când se întrerupe curentul din cauza facturilor neplătite. Dar, din fiecare generaţie, vreo 3-4 elevi ajung la olimpiade, pe faza municipală. Acolo se miră unii de pe la şcoli mai cu moţ cum de pot să fie elevii din Ferentari nişte fiinţe bine educate. Nicuşor Nedelcu e unul dintre copiii care stârnesc uimire. Şcoala şi problemele
Uneori, dimineaţa, caloriferele de la Şcoala nr. 148 din Ferentari prind ritm lăutăresc. Ţevile poartă mai departe bătăile, de la etaj, până jos, la cancelarie. Dăscălimea se mai supără, dar n-ai ce-i face: mulţi dintre elevi vin din familii de muzicanţi, sunt romi, în jur de 20%, după statistici, iar profesorii au decis ca măcar orele de muzică să-i mai ţină pe la şcoală. Instituţia de învăţământ nu are gard. În curte aruncă gunoaiele „anumite categorii de persoane“, după cum spun profesorii.
Dar şcoala are, în schimb, un colectiv de profesori decişi să-i ajute pe copiii din zonă să termine măcar opt clase. Deşi doar vreo 25% dintre ei ajung la o facultate. Restul urmează, cel mai probabil, o profesională. Dascălii spun că unii nu prea au de ales. Îi preocupă mai degrabă treburile de pe-acasă ori măritişul timpuriu, tot „din tradiţie“.
„Provin din medii foarte sărace, din familii în care există delincvenţă, în care şomajul este în floare. Din familii în care părinţii pleacă în străinătate, după ultima modă, şi copiii rămân nesupravegheaţi şi fără posibilităţi materiale“, spune Tamara Manatu, directoarea şcolii.
An de an, poliţia mai cere câteva foi matricole pentru foşti elevi care ajung la puşcărie, semn că unii au luat-o pe căi greşite. Dar profesorii au şi satisfacţii: reuşesc să-i aducă pe cei care abandonează, după mai mulţi ani, la cursuri de frecvenţă redusă. Au fost elevi şi de 60 de ani la Şcoala nr. 148. Iar, uneori, copiii se pot trezi că după ce termină ei orele, locul în bănci le e luat de propriile mame. Desen cu blocuri
Judecând după cât de mult zgomot scoate papagalul Polly din colivie sau după cum înoată peştii prin acvariu, se poate spune clar: Nicuşor Nedelcu nu a exagerat deloc când a spus că-i place biologia. Peştii şi papagalii sunt vietăţile ce umplu colţurile casei din Ferentari, în care Georgeta îşi creşte cei doi copii, pe Nicuşor şi pe sora sa, elevă acum la un liceu de artă. Nicuşor e cel mic, e în clasa a V-a. I-a plăcut şcoala dintotdeauna şi ar vrea să devină informatician.
A luat numai premiul I până acum şi a participat şi la olimpiade: la cea de Cultură Civică a câştigat, împreună cu alţi colegi, un premiu în cărţi şi un aparat foto, care a rămas la şcoală. Dar dacă îl întrebi pe Nicuşor ce-i place lui cu adevărat să facă, o să-ţi spună: fotbalul şi matematica. Mai e desenul, dar asta e o calitate nativă, pe care a moştenit- o din familie: sora mai mare este elevă a Liceului de Arte „Nicolae Tonitza“, iar mama a cochetat şi ea cu desenul tehnic.
El îi „mai face“ pe Son Goku din „Dragon Ball“ şi alte personaje din desene animate japoneze. Odată, Nicuşor a adus o planşă în care răsăreau sub un soare roşiatic trei imobile, cu antene digitale atârnate pe la geamuri, plus un singur stâlp de curent, de la care sunt trase fire la mai toate geamurile blocurilor. Cam ca la Zăbrăuţi. Visând la liceul militar
Mama sa, Georgeta, are planuri mari. Ar vrea să-l vadă la un liceu militar, ca să devină „bărbat adevărat“. „Aici, în zona asta, nu am avut niciodată probleme. Le-am spus eu mereu să se ferească, să aibă grijă, să ştie cu cine se joacă. Am venit şi seara acasă şi nu am păţit niciodată nimic. Nu ştiu de ce spun toţi că în Ferentari e aşa“, punctează femeia. Doamna Georgeta lucrează suplimentar, la un centru pentru copii, ca să-şi ţină fiul şi fiica în şcoală. O CLASĂ UNITĂ
„Noi ne apărăm unii pe alţii“ Poate că Nicuşor Nedelcu nu trăieşte o dramă. Pentru că, aşa cum spune el, cu un aer matur, deşi nu are mai mult de 13 ani, Ferentariul a fost mereu casa lui şi viaţa pur şi simplu nu pare să mai existe în vreo altă formă. Desigur, oricât de copil ar fi, vede şi el că sunt greutăţi grămadă pentru un elev bun dintr-o zonă ca asta. Dar îi place mult să meargă la şcoală, chiar şi aşa, fără prestigiu şi fără gard cum e ea, şi nu s-ar lăsa dus nici cu forţa din cartierul rău-famat. Chiar dacă aici şcoala înseamnă şi abandon. „La mine în clasă, anul trecut, am avut câţiva colegi care au rămas. Na, s-a întâmplat...“, povesteşte băiatul.
Nicuşor mai spune că îl ajută clasa unită în care este înscris. „Se mai iau unii la bătaie, dar noi suntem uniţi şi ne apărăm unii pe alţii. Se mai iau de la fotbal, cu trânte, iar pe strada asta, unii copii sunt foarte răi. Dar nu mi-e frică. Aici nu e chiar aşa. Poate la blocuri, mai încolo“, explică băiatul viaţa din Ferentari. În rest, îi place să danseze: la o serbare de „Ziua Toleranţei“, Nicuşor a impresionat pe toată lumea cu dansul pregătit de el. Ascultă hip-hop. Manele nu, deşi se aud pe la şcoală mai tot timpul. DIRECTOAREA ŞCOLII:
„Am salvat copii de la situaţia de abandon“ Tamara Manatu, directoarea Şcolii 148, spune că nu e un lucru uşor să conducă o instituţie în Ferentari. Însă profesorii care au ales „proba asta de foc“ o fac cu pasiune, şi ăsta este unul dintre motivele pentru care nu a renunţat până acum. În rest, necazuri cât încape.
„Sunt probleme cu situaţia socială a copiilor. Copiii nu au ce le trebuie ca să vină la şcoală în mod normal. Dar nu pot să zic că renunţă foarte mulţi. Noi ne axăm pe altceva. Statistic vorbind, reuşim să-i aducem înapoi pe acei copii care abandonează. În fiecare an şcolar, solicităm inspectoratului un tip de învăţământ cu frecvenţă redusă, şi atunci ei se întorc ca adulţi pe această modalitate de învăţare“, spune directoarea. Cinciul minim: o ţintă
Şcoala are 600 de elevi la cursurile de zi şi 300 la cele cu frecvenţă redusă. Tamara Manatu susţine că, dintre toţi aceştia, 80% ar putea promova fără sprijin. Adică să ia o notă minimă, de 5. „Evident, cu sprijinul profesorilor, care fac şi cursuri de pregătire suplimentară“, adaugă directoarea. „Încercăm să ne adaptăm capacităţilor psiho-individuale ale copilului, pentru că altfel nu merge. Ne raportăm la posibilităţile lor intelectuale şi la felul în care sunt ei trataţi în familie şi încercăm să suplinim. Îi ajutăm să ia 5, creându-le condiţii ca ei să poată ajunge la această notă“, spune directoarea. Copii maturi
Tamara Manatu spune că pentru un copil din Ferentari este, într-adevăr, mai greu să reuşească să rămână în şcoală. Există elevi care provin din familii unde infracţionalitatea este o tradiţie sau în care rămân nesupravegheaţi pentru că părinţii pleacă în străinătate la muncă. Mai sunt şi tentaţiile cartierului, în care unii se mai pot pierde. De droguri, alcool sau ţigări nu a auzit, dar „ei sunt, deocamdată, foarte mici“. „Cred că depinde foarte mult de familia din care provin“, spune directoarea.
Dacă aceasta reuşeşte să-l susţină economic şi nu-i pune în cârcă alte probleme ale familiei, nu este greu să reuşească. Dar sunt familii în care copiii sunt obligaţi să stea acasă cu fraţii mai mici. Sau familii unde se întâmplă o boală gravă a unui adult, şi copiii sunt obligaţi să stea cu ei, ca să-i îngrijească. „Noi avem înţelegere pentru astfel de cazuri. Mai sunt elevi care pică în mirajul vieţii de cartier. Se întâmplă şi căsătorii premature, neoficiale. Dar cred că asta există şi la case mai mari“, adaugă Tamara Manatu. Pentru ea, diversitatea din jur e bună şi-i obligă să se perfecţioneze.
„Poate că de asta şi uman suntem mai apropiaţi de elevi şi există o empatie deosebită faţă de ei“, spune profesoara. Tamara Manatu e aici de 12 ani. S-a obişnuit, chiar dacă uneori nu treci fără frică seara pe stradă. „Rămân pentru că am obţinut nişte lucruri. Am reuşit să salvăm nişte copii de la situaţia de abandon, am îndreptat nişte copii spre nişte parcursuri individuale şi am văzut că am avut nişte succese. Nu este o reţetă de succes în niciun caz. Dar au fost şi succese“, încheie, cu speranţă, directoarea. PASIONAT DE ELECTRONICĂ
Un tânăr dintr-un centru de plasament orădean a strâns 30 de diplome Florin a împlinit de curând 18 ani. N-a avut însă parte de o petrecere în familie, cu mama şi tatăl alături. A suflat în lumânări şi s-a bucurat alături de colegii şi asistenţii sociali din Centrul de Plasament 2 din Oradea, unde „locuieşte“ din 2003. „Într-un fel, a fost mai bine aşa. Suntem cinci fraţi la părinţi. Eu sunt, cum ar veni, penultimul. Părinţii noştri se ceartă mereu. N-am fost săraci, dar tata nu lucrează. Îi place să bea, iar mama, deşi munceşte, a făcut tot felul de schimburi de locuinţe până n-am mai avut unde să stăm“, povesteşte, timid, Florin. E îmbrăcat modern, curat, iar freza şi-a aranjat-o cu mult gel. Când îl vezi şi îl auzi, n-ai zice că stă într-un orfelinat.
Florin este elev în clasa a XII-a la Colegiul Tehnic „Dimitrie Leonida“ din Oradea. Şi nu un elev oarecare. Deşi nu-i place să se laude, una dintre asistentele maternale l-a „dat de gol“: „Învaţă foarte bine. Este al doilea din clasă!“. Băiatul n-are încotro, trebuie să recunoască. „Ei, nu asta contează. Dacă aş lua locul întâi pe ţară la olimpiadă, atunci aş fi fericit!“, oftează el.
Cu toate acestea, masa la care are loc discuţia e plină de diplome, pe care le-a obţinut la diferite faze ale olimpiadelor de fizică şi electronică. „Eu n-aş fi vrut să merg la nicio olimpiadă. Dar profesoara de electronică aproape m-a forţat. S-a ţinut zi de zi de capul meu, ca să învăţ şi ca să particip“, zâmbeşte Florin. Băiatul „a colecţionat“, în ultimii doi ani, mai bine de 30 de diplome. Meşterul casei
Florin e îndrăgostit de electronică. Atât de tare încât proiectează şi asamblează fără să i-o ceară cineva. „În domeniul ăsta, ca să asamblezi de unul singur îţi trebuie piese, iar piesele sunt scumpe. Ca să le pot cumpăra, în clasele a IX-a, a X-a şi a XI-a am lucrat în tâmplărie, după ore. Fac amplificatoare, lumini dinamice şi repar de toate în domeniul electronicii. Ceea ce asamblez cu mâna mea vând“, spune Florin. Deocamdată, a ieşit de cinci ori câştigător pe judeţ, a luat locul trei la proba de teorie a unui concurs interjudeţean şi a ocupat locul 18 din 36 la Olimpiada Naţională de Electronică din primăvara anului trecut.
Florin visează să devină inginer electronist. Şi pentru asta se pregăteşte intens atât pentru bacalaureatul de anul acesta, cât şi pentru admiterea la Facultatea de Inginerie Electrică şi Tehnologia Informaţiei din cadrul Universităţii Oradea. „M-aş duce la Politehnică la Timişoara, că asta mi-ar plăcea, dar n-am bani să mă pot întreţine. Ar trebui să lucrez, să-mi plătesc chiria şi cheltuielile şi n-aş mai putea să mă pregătesc aşa cum vreau eu pentru examene“, crede Florin. PROMISIUNE
Sprijin de la Centrul de Plasament
Visul lui Florin nu este atât de greu de realizat precum se aşteaptă băiatul. Conducerea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Bihor îi promite sprijin tânărului orădean.
„Florin este un băiat deosebit, care demonstrează că şi aceşti copii cu probleme sociale pot avea rezultate excepţionale. E un exemplu nu doar pentru copiii din sistemul de protecţie socială, dar mai ales pentru copiii de bani gata, care primesc totul pe tavă şi nu fac nimic ca să reuşească în viaţă. Pentru Florin voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să-l ajut să se înscrie la facultatea care doreşte şi să-i asigur susţinerea de care are nevoie“, s-a angajat Koncsek Vadnai Zita, directorul executiv al DGASPC Bihor. (Adriana Dărăban)