De doi ani de zile (primele semne de „nesupunere” geopolitică au apărut încă din august 2008 – aşa-numitul război de şase zile din Georgia ) ne confruntăm cu o recrudescenţă a ambiţiilor neo-imperiale ale Rusiei d-lui Putin, o reactualizare a metodelor de negociere şi persuasiune tipice unui regim cu rădăcinile bine înfipte în trecutul sovietic, o revenire nedorită a fantomelor arbitrariului, presiunii, şantajului şi propagandei agresive.
Războiul Rusiei în Ucraina a dus şi la o reactualizare a fricii în rândul ţărilor din apropierea Federaţiei – statele baltice, Polonia şi România. Un sentiment logic dacă ne gândim la istoria complicată pe care aceste ţări au avut-o cu vecinul din est. O nouă discuţie despre România în contextul evenimentelor din regiune a avut loc luni, 23 mai, în cadrul seriei „Conferinţele Ateneului Român.” De data aceasta, invitat a fost d. Robert Kaplan, iar moderator a fost d. Vladimir Tismăneanu. După încheierea procesiunii specifice în astfel de ocazii – căutarea febrilă a locului, acomodarea vizuală, cercetarea atentă sau superficială a sălii – a început şi conferinţa cu titlul sugestiv: „Prea departe de Occident, prea aproape de Rusia?” După o scurtă introducere a d-lui Tismăneanu, a urmat sesiunea de întrebări, printre acestea regăsindu-se alegerile prezidenţiale din Statele Unite, problemele sistemice ale Greciei, dorinţa Chinei de a se poziţiona ca actor dominant în Asia de Sud-Est în contextul încetinirii creşterii economice sau războaiele din Iugoslavia. În ceea ce priveşte România, abordarea d-lui Kaplan a fost optimistă. Este adevărat că situaţia nu mai este la fel de binevoitoare ca acum 25 de ani, când Rusia era slăbită de haosul cauzat de demantelarea blocului sovietic, Statele Unite şi Uniunea Europeană luau decizia de a exporta democraţia în ţările care fuseseră nevoite să suporte timp de 45 de ani experimentul utopiei comuniste, iar speranţa înlocuia resemnarea şi anunţa sfârşitul istoriei. Totuşi, România este stat membru al Uniunii Europene şi al NATO, nu se mai află într-o dilemă existenţială, strivită între două regimuri totalitare ca în 1940. Aşadar, tonul nostru trebuie să fie prudent, analitic, fără a cădea în păcatul ispititor al istericalelor. O altă idee interesantă a d-lui Kaplan – o Rusie slăbită este mai periculoasă pe termen scurt deoarece poate fi mai agresivă, preşedintele Putin poate neutraliza nemulţumirile şi frustările cetăţenilor folosindu-se de tactica ameninţării externe. Un alt element-cheie – adevărat secret al lui Polichinelle – este constanta nevoie de întărire a instituţiilor statului, orice slăbiciune fiind lesne de exploatat de către ruşi, orice ambiguitate, confuzie legislativă, tentaţie pecuniară reprezentând focare de instabilitate, obiectivul final al Rusiei fiind deconectarea de Occident a ţării noastre. Este reconfortantă analiza lipsită de efuziuni sentimentale excesive sau care nu plonjează într-un pesimism existenţial acut. Evident, detaşarea d-lui Kaplan este normală, nu va rămâne în ţară să vadă dacă previziunile domniei sale se vor adeveri, dar, pe de altă parte, nici nu trebuie neglijat un punct de vedere venit din exterior, care poate fi luat în considerare de anumiţi decidenţi. Şi, totuşi, este România prea departe de Occident şi prea aproape de Rusia? Răspunsul depinde, invariabil, de aceasta din urmă. Depinde de „forma” istorică în care se află. Suntem suficient de aproape cât să existe un sentiment de prudenţă, chiar de teamă, dar şi suficient de departe cât să nu avem soarta Ucrainei şi să ne bucurăm de apartenenţa la NATO şi Uniunea Europeană. În 1945 nu am avut acest noroc, forţa militară uriaşă a Uniunii Sovietice forţând România să îndure o îndelungată noapte totalitară. România nu se poate „mişca”, Rusia însă da ( este cea mai mare ţară din lume ca suprafaţă. Chiar şi aşa, nu a mai fost atât de mică de foarte mulţi ani ). În acelaşi timp, rezistenţa la propaganda autoritar-ortodoxistă venită din Est este obligatorie. În mitologia greacă, Orfeu a mers în Infern, decis să o readucă pe Euridice în lumea celor vii. Hades a acceptat, cu o singură condiţie: să nu se uite înapoi decât după ce au ieşit amândoi la suprafaţă. Orfeu nu a mai suportat chinul incertitudinii şi, la ieşirea din lumea subpământeană, şi-a întors privirea, Euridice fiind trimisă pentru a doua oară în Infern. Important este să nu privim niciodată înapoi, ci întotdeauna înainte, spre Vest. Aşa vom fi, măcar simbolic, departe de Rusia şi aproape de Occident.