Editura Evenimentul si Capital

Povestea unui abandon total

IMG_5009
Autor: | | 16 Comentarii | 2146 Vizualizari

Am văzut un documentar care mi-a întors lumea pe dos, lumea mea confortabilă în care permit accesul doar a ceea ce vreau și ocazional, câte unei atenționări divine când o mai iau razna și mă plâng de viață grea, de suferințe reale sau inventate.

Pe scurt, e vorba despre un copil care la 10 ani a fost descoperit în căminul spital de la Siret, impropriu spus și cămin, impropriu spus și spital. Cuvântul potrivit ar fi infern, dar parcă nici acesta nu e suficient de expresiv. Copilul fusese abandonat de mamă în orfelinat la fel ca și cei doi frați ai lui. Când l-a găsit un voluntar american printre copiii abuzați, violați, flămânziți de moarte, mutilați, ce zăceau în propriile fecale, băiatul nu putea să meargă singur, asta pentru că alunecase în baie și-și fracturase piciorul la genunchi. Cum niciunul dintre gardienii (că infirmieri nu le pot spune) n-au considerat că ar avea nevoie de gips și îngrijiri medicale, l-au lăsat așa. În timp, oasele s-au sudat anapoda, în așa fel încât piciorul a rămas deformat, mușchii i s-au atrofiat și băiatul nu s-a mai putut deplasa singur, îl căra un alt nefericit abandonat la Siret. Voluntarul american l-a adoptat și aflând că mai are încă doi frați prin alte lagăre de exterminare, i-a găsit, i-a adoptat și pe ei și i-a dus în America. Pentru cei cărora le va trece fie și-o nano secundă prin cap că i-a adoptat ca să le ia organele sau să-i abuzeze sexual, dați-vă două palme ! Copiii au trecut prin mai multe intervenții chirugicale, au învățat lucruri pe care noi le găsim normale, respectiv să mănânce la masă, să folosească toaleta și să meargă la școală. Au învățat că există viață dincolo de gratii, de mirosul fetid, de mâinile sau gâtul legat de barele din fier ale patului, dincolo de bătăile și abuzurile pe care le-au îndurat, de foamea cronică de care suferiseră.Documentarul se numește ”Lungul drum spre casă” și este povestea băiatului care nu putea să umble, întorcându-se în România, încercând să ierte și să uite. Să-și ierte mama care l-a aruncat într-un purgatoriu în care nu avea ce căuta. Să-și ceară iertare băiatului care-l căra în brațe și pe care el îl bătea pentru a supravieșui și a-l ține legat de el prin frică. Aș vrea să vadă fiecare român acest film și dacă după primele 15 minute ar renunța oripilați, i-aș forța să-l vadă până la capăt, ca pe un fel de penitență pentru că am permis să se întâmple așa ceva și pentru că gândul că am mai putea permite prin nepăsarea noastră de legendă să se mai întâmple, nu-mi dă pace. Gândul acesta e poate mai dureros decât imaginile cu copiii aceia reduși la o existență animalică, pentru care fiecare răsărit reprezenta doar o nouă zi de chinuri. Nedoriți de părinți, nedoriți de societate, maltratați în instituții chiar de către cei la care ar fi trebuit să găsească ultimul refugiu, chiar dacă erau plătiți pentru asta, acei copii au trăit chinuri inimaginabile și mulți au murit, au fost lăsați să se descompună sub scară pentru că doar miercurea se făceau înmormântări.. De ce spun că s-ar putea repeta ? Pentru că văd viteza de degradare a societății, văd lașitatea peste tot unde mă întorc și văd nepăsarea la fiecare pas. Văd aceeași lipsă de umanitate în spitale și cu siguranță există în căminele de bătrâni și în orfelinate, atunci când nu e prezent vreun car de reportaj. Văd că și acum se fură din mâncarea bolnavilor, la fel ca acum 20 de ani. Atunci, scuza era regimul opresiv, sărăcia și lipsa hranei. Pretextul zilelor noastre e tot sărăcia, pentru că sună mai bine decât lăcomia și nimănui nu-i place să folosească expresii dure la adresa sa. Pretextul de atunci era frica, de aceea, cele mai mari dovezi de curaj erau să asculți Europa Liberă și să spui pe șoptite bancuri cu Ceaușescu. Pretextul neimplicării de azi, e tot frica. De cine, de ce, nu se știe. Regim opresiv nu mai există, nu te mai umflă patrula de pe stradă să te bage într-o scară de bloc și să te bată până obosesc 3 soldați și un gradat. Înseamnă că teama noastră e genetică, nesimțirea noastră e genetică, nepăsarea noastră e genetică. La fel și dezumanizarea, pentru că e o consecință a fricii, a nesimțirii și a nepăsării. Și dacă tot am ajuns până aici, cât mai avem să ne transformăm din nou în fiare ? Câți pași în spate mai putem face până atingem din nou același nivel de degradare morală în care să întoarcem capul în altă parte când o imagine nu ne place sau ne strică dispoziția ? De ce continuăm să încercăm să trezim conștiințe moarte în speranța că ele sunt doar adormite ? De ce le-ar păsa românilor că li se face țăndări statul de drept cănd ei nu vor nimic altceva decât un colț de pâine, o sticlă de băutură și să fie lăsați în legea lor ? În definitiv, atâta amar de ani s-a lucrat la menținerea cu orice preț al gradului de îndobitocire națională, în așa fel încât să poți cumpăra oricând un vot, o conștiință, cu un pui sau o găleată. Din păcate, istoria modernă a dovedit că suntem o nație fără speranță, formată dintr-o majoritate de oameni care nu vor altceva decât să aibă stomacul plin, în rest, ducă-se dracului toate ! Ducă-se și statul de drept, și DNA-ul, și ce-o mai fi pe-acolo, dacă nouă nu ne pică nimic, nu ne interesează. Nu mai chemați oamenii în stradă, n-are rost, atâta timp cât mai au cu ce-și umple burta. Doar atunci când vom flămânzi din nou, când vom și scoși cu picioare-n fund dintr-o Europă oripilată de nepăsarea și nesimțirea noastră, când se vor închide robinetele cu bani, când vom fi din nou izolați ca într-o leprozerie între granițe, când vom simți din nou pișcătura pulanului miliției la tălpi și în fine, când vom fi din nou cu cuțitul la os, vom ieși și vom face măcel, așa cum am mai făcut de câteva ori în istorie. Tot morți de foame. Poate veți spune că povestea lui Petrică nu are nicio legătură cu statul de drept… Ba are. Într-un stat de drept, acele abuzuri nu s-ar fi putut intâmpla, acele lagăre de exterminare n-ar fi putut exista. Într-un stat de drept cu oameni civilizați, regula supraviețuirii nu se aplică nici cu bătaie, nici prin înfometare, nici prin torturi, ci prin educație și compasiune. Dacă tatăl adoptiv al celor 3 copii ar fi trecut nepăsător pe lângă o asemenea tragedie, așa cum am făcut noi, probabil că erau acum doar 3 cruci în cimitir pe mormintele unor suflete despre care n-am fi știut niciodată nimic. Dar pentru că tatăl lor a avut compasiunea, omenia să ia, nu unul, ci trei copii și să-i crească exact ca și cum ar fi fost ai lui, copiii au devenit bărbați, iar unul a spus povestea care mi-a sfâșiat inima și sper să o sfâșie și pe a voastră, ca să nu mai dați voie niciodată să fiți reduși la stadiul de sclavi, de animale, mântuindu-vă prin suferința de a privi 50 de minute un film fără femei siliconate. Angela Tocilă este blogger si scriitor. Poți să citești mai multe opinii de acest autor pe: politicstand.com Citiţi mai multe articole ale acestui autor:

  • Intoleranța – égalité, fraternité, ou la mort !
  • România – Tărâmul morților vii
  • Antonescu și Ghișe în Antalya ( Pamflet )
Detalii despre proiectul VOCILE DREPTEI:
  • VOCILE DREPTEI: Un nou pol de opinii şi dezbateri pe evz.ro
În fiecare zi veţi avea ocazia să vă întâlniţi, pe evz.ro, cu autori cunoscuţi care vor explica, promova şi dezbate un set de idei care poate să stea la baza unei noi viziuni pentru viitorul României. Opiniile pe care le veţi regăsi şi comenta în rubrica „VOCILE DREPTEI”, sunt menite să creeze publicului larg o imagine cât mai clară asupra prezentului, o înţelegere mai bună a trecutului şi o perspectivă pentru viitor. Urmăriți aici TOATE editorialele și dezbaterile din proiectul VOCILE DREPTEI!

Mircea Badea, ce REACTIE! Ce a putut sa spuna despre CNA jurnalistul! De NECREZUT

Pagina 1 din 2
Tag-uri:



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Editorial

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI