Atunci când îi vezi zâmbetul firav, încolțit în colțul gurii, și scânteia din priviri - de satisfacție că a reușit să-și învingă destinul ce i-a jucat, în copilărie, iar mai apoi, în adolescență, feste cumplite, nimic nu te îndreptățește să crezi că ai de-a face cu un om a cărui viață a fost în permanență jucată la ruleta întâmplării. Una care i-a provocat, în cei mai bine de 15 ani petrecuți în stradă, sub cerul liber, o suferință într-atât de mare încât cu greu o poate exprima în cuvinte. O face totuși, poticnindu-se în vorbe, doar pentru a mulțumi Celui de Sus și binefăcătorilor lui care l-au ajutat să aibă un loc de muncă stabil și o viață nou nouță, departe de tumultul și grozăvia pribegiei în zdrențe, printre ghene de gunoaie, în căutarea unui coltuc de pâine. Și a celor șase frați ai săi de a căror soartă nu a știut niciodată nimic.

Am fost amărât tare, domnu’. Da amu’ nu mai îs că am servici și știu că în curând oi scăpa și de chinul de a dormi sub ceriul liber sau prin cine știe ce pustietate de șopron. Că m-or ajutat oamenii buni să strâng la ciorap ceva bănuți și nădăjduiesc să ieu ceva cu chirie nu peste mult timp”. Așa își începe povestea, peste măsură de tristă, Kelemen Zsolt. Firul istorisirii e depănat, încet, ca un susur de apă. Ca un bocet care și-a câștigat, într-un final fericit, dreptul de a fi strigăt de izbândă.

 

„Moș Crăciun, adă-mi înapoi tăți frații!”

Opt frați atârnau, cu ani în urmă, de poala rochiei Elenei Kelemen, o sătmăreancă nevoiașă a cărei existență, până în 2003, se târa anevoie prin colbul orașului maramureșean. Doi se cunosc între ei și-și petrec timpul liber schimbând vorbe de îmbărbătare și alin. Ceilalți sunt împrăștiați, care pe unde, prin mai toate colțurile județului. Ori ale țării, cine mai știe! „Eram un țânc când mama i-o dat pe cei 6 frați ai mei pe la orfelinate. Am rămas în bătătura casei, doar io și frate-meu ăl mare, Ștefan, care face mai amu’ 44 de ani”, își continuă el povestea. „Ei, și nu mai știu ni’ca de ei. Nimic, nimicuța. Mă rog doar la Ăl de Sus să îi ție pe toți bine și să-i aducă întro zi lângă mine și mămuca. Că io-s bine acum. Și, cu ajutorul lui Dumnezeu și al celor care mi-au fost alături în ultimii patru ani, oi fi și mai bine”, mai adaugă și un licăr de speranță îi strălucește în priviri. „O să mă mut în curând cu chirie undeva. Am strâns ceva bănișori. Nu-i vorbă că îmi mai trăbă, dar nu mă lasă cei de la Fundația „Stea” din Satu Mare și mi-or da ei ce-mi lipsește!”, zice și, deodată, începe să turuie cu însuflețire. Despre cum a fost ajutat să scape de chinul de a trăi în stradă, fără un ban în buzunar și perspectivă pentru un codru de pâine mai bun. Despre Crăciunul de coșmar din 2003 și despre ruga fierbinte pe care, anul acesta, vrea să i-o șoptească Moșului Crăciun la ureche. O rugă ce sună cam așa: „Adă-mi înapoi tăți frații și dăne putere să avem o casă a noastră!”

„De la un blestemat de bidon!”

Crăciunul lui 2003 a fost blestem pe capul lui Zsolt. Atunci și-a văzut casa părintească făcută scrum, iar tatăl ars de viu. Mamă-sa a scăpat, ca prin minune, strecurânduse la timp afară. Cât despre el, își vizitase de cu seară fratele, pe Ștefan, care locuia la o azvârlitură de băț distanță, iar providența l-a făcut scăpat de iadul flăcărilor, ținându-l toată noaptea în casa celui de-un sânge cu el. „Totul a plecat de la un blestemat de bidon cu păcură în el. Îl lăsasem lângă sobă când am plecat la frate-miu și uitai de el. Pă la un patru dimineața, ardea căsuța noastră ca o torță, iar noi nu mai știam ce să facem să stingem focul mai degrabă. Ba, ca să fie blestemul întreg, s-o prăpădit în flăcări și bietul tata”, își amintește, cu lacrimi în ochi. Tace câteva minute, cu ochii în pământ. „Așa o fost să fie!, mai zice, cu voce abătută. Am ajuns în stradă și io, și mămuca. Câteva luni mai târziu, o pățit și frate-miu pocinogul că pierdu casa în procesul de divorț cu muierea lui și ajunse și el în stradă”, oftează Zsolt Kelemen.

 

Bani la ciorap pentru casă cu chirie

Tace iar, scrutând obidit pământul. Când vorbește din nou, vocea îi e gâtuită de emoție. „Am trăit pe unde am apucat. Pe străzi, pe sub poduri sau prin case părăsite, fără uși și ferestre, lumină sau apă. De îmbucat, îmbucam ceva la un centru social unde mai apucam, din când în când, să dorm. Dar nu tot timpul că nu erau mereu locuri libere. Că mulți sunt necăjiți, domnu’, în țara asta și n-au de nici unele”, își încheie, posomorât, prima parte a poveștii. Despre a doua, cea în care reprezentanții Fundației Stea i-au întins o mână de ajutor și l-au introdus într-un program de pregătire profesională, instruindu-l în meseria de grădinar, vorbește relaxat, cu zâmbetul pe buze. „În urmă cu patru ani, m-am născut a doua oară. Nici acum nu am unde locui, dar am un serviciu stabil, cu carte de muncă, la o societate de salubrizare de aici din oraș. Tot cei de la fundație m-au ajutat. Și tot cu ajutorul lor am strâns până acum vreo 4.000 de lei și n-o mai fi mult până oi intra și io în rândul lumii și m-oi trage undeva la adăpostul unei case omenești, cu chirie”, mai rostește cu speranță în glas. Când vine vorba despre deceniul petrecut în compania pungii cu lac auriu, își pleacă din nou capul în pământ. „Am fost neghiob tare. Da’, amu’, mi-am revenit. Sunt iară om!”

 

10 ani în ghearele drogurilor

„Trăia cu familia într-o clădire abandonată de pe malul Someșului, când l-am întâlnit noi, cu mai bine de 14 ani în urmă. Era dependent de consumul de aurolac ce îi asigura refugiul mental din realitatea cruntă în care trăia. În ciuda tuturor eforturilor noastre de a-l smulge din ghearele drogurilor, Zsolt se încăpățâna să se afunde și mai mult în mocirlă. În următorii 10 ani, ajunsese să fie mai mult drogat decât treaz, situația care făcea imposibilă angajarea lui undeva, fie și numai ca agent de pază, la noi la centru”, povestește Cristina Bala, directoarea Fundației Stea. Salvarea lui Zsolt a venit în 2014, când, prin toamnă, a participat la prima lui zi de grădinărit. A prins repede gustul și meșteșugul profesiei. „S-a lăsat de droguri și a reușit să-și învingă, în cele din urmă, destinul. Acum e angajat cu carte de muncă la firma de salubrizare din oraș”, mai adaugă Cristina.