A lucrat cu aproape toți „greii” cinematografiei românești de dinainte de ’89. Soția și copilul i-au murit la Revoluție. S-a apucat de băut. S-a lăsat de băutură abia acum șase ani. E curat și lucid. Dar e un cerșetor
Mihai Dragomirescu, sau nea Mihăiță – cum îi zic colocatarii azilului de săraci, de la capătul metroului dinspre Autostrada Soarelui – botezat chiznovatic „Centrul Integrat de Servicii pentru Adulți «Sfântul Ioan»”, are 66 de ani. Moșul, în vârstă de 66 de ani, a terminat IATC-ul, pe vremea lui Ceaușescu și a fost repartizat să-și facă stagiatura la Teatrul Maria Filotti din Bărila.
Suspină: „Soția mea a vrut să mergem la București, da’ nu erau locuri la teatrele din Capitală, așa că m-am băgat în cinematografie. Am lucrat cu Manole Marcus și, mai ales, cu Geo Saizescu, în aproape toate comediile lui. Cu Manole la «Orgolii» și cu Saizescu la «Sosesc păsările călătoare», «Secretul lui Bachus» și «Secretul lui Nemesis»”.
I s-au înecat corăbiile
L-au cunoscut mulți oameni din lumea filmului românesc. Era un om harnic și un „bon viveur”. Acum că a ajuns homeless, îl mai ajută cineva dintre cei care au ajuns celebri și sunt cu oarece stare materială? Oftează: „Mulți au murit... Singuru’ care era mai apropiat de mine era «Pelicanu’», Șerban Ionescu, da’ a murit și el. Când trăiau, unii dintre ei mă mai ajutau...”.
A fost prieten cu Gheorghe Dinică, Ștefan Mihăilescu-Brăila, Dumitru Rucăreanu, Gheorghe Cozorici, Emanoil Petruț și Colea Răutu. „Toți s-au dus, lăcrimează moșul.
Momentul declinului. Nevasta și copilul împușcați la Revoluție
Și începe să depene, povestea dramei lui: „În ’89, la Revoluție, m-a chemat Sergiu Nicolaescu să apăr televiziunea de «gândaci». Plecasem de acasă cu o zi înainte. Nevastă-mea mă căuta... A fost atunci, la baricada de la Inter, la Sala Dalles. Era cu copilu’... Au fost împușcați amândoi și au fost îngropați într-o groapă comună la cimitiru’ Străulești 2. Mi-a zis asta procurorul militar. După aia m-am apucat tare de băutură. Șase luni am băut încontinuu. Până n-am mai putut să beau, că nu mai intra... În perioada aia, prin ’91, mi-au luat și casa de la Favorit, din Drumul Taberei, că era de la ICRAL, și am rămas pe drumuri”.
Îi dau lacrimile. O vreme a stat într-o cameră de la demisolul casei regizorului și scenaristului Dinu Cocea. A mai stat în gazdă și prin alte părți. Iar suspină: „Nu mai lucram, că se cam terminase cu cinematografia...”.
Un destin de film trist
Un timp s-a ocupat cu recuperarea și vândutul de obiecte vechi, aruncate de oameni, în Piața Moghioroș. „Obertainere, instalații sanitare vechi, porțelanuri și bibelouri. Asta, până prin ’94-’95. Atunci a apărut povestea sa în fostul cotidian „Ziua”. Ulterior, și Iuliana Marciuc i-a dedicat un episod în serialul ei documentar de la TVR „Destine ca’n filme”.
Atunci s-a mai revigorat un pic, că era în depresie: „Mi-a trimis o româncă, stabilită în Emiratele Arabe Unite, 40 de milioane de lei”. Dar asta s-a întâmplat abia în urmă cu șase ani. Când deja devenise cerșetor. „Și acum stau pe stradă... Da’ nu cer. Iau doar ce-mi dă lumea... În principal la Piața Romană”.
Boschetarul care se respectă și „furtul intelectual” a lui Nae Caranfil
La azil vine doar să doarmă și să se igienizeze: „Dimineața nu mănânc. Doar seara”. La prânz se duce la o bodegă din Piața Matache unde se întâlnește cu doi foști fotbaliști de la Steaua, Florică Voinea și Vasile Ailenei. Nu recunoaște că cei doi steliști își fac pomană cu el. „Plătim nemțește”, e mândru bătrânul regizor ajuns boschetar. Spune că din cerșit face cam 30-40 de lei pe zi: „Da’ poa’ să fie și mai mult, spre sută...”.
Omul e curat și nu miroase urât. Se îngrijește și se spală zilnic. Cade în reverie: „La «Filantropica» io i-am dat ideea lu’ Nae Caranfil pentru filmul ăsta. M-am întâlnit cu el la un club unde m-a dus «Pelicanu’», Șerban Ionescu, Dumnezeu să-l ierte! Mi-a luat textul de pe cartonul cu care cerșeam și pe care scria: «Regizor bolnav și sărac. Ajutați-mă să supraviețuiesc. Vă mulțumesc!». El a completat cu: «Pe timpul comuniștilor lucram» și i-a pus-o în gura lui Gigi Dinică, ca replică”.
Un figurant
Nea Mihăiță povestește că a mai apărut, ca figurant, într-un film de epocă, alături de Vizante, unde interpreta rolul unui flașnetar: „Am filmat două zile și mi-au dat o sută de lei”. Stinge cu ciudă chiștocul din care a tras până la filtru. A mai apărut el, că e carismatic, și în vreo patru episoade la „Iubiri secrete”, pe Prima TV. Expediente.
O dă pe problemele de sănătate, ca toți oamenii în vârstă. Are o pareză la mâna stângă. „Am făcut-o de la stress, de la supărare. Am avut un accident vascular. Am și cardiopatie ischemică”. Și,de unde bani pentru medicamente. Zâmbește: „ Sunt ieftine. Șaișpe lei și-mi ajung o lună de zile”.
„Tot timpu’ am fost optimist, că altfel îmi puneam ștreangul de gât!”
Pe mâna cu pareză are un ceas baban, un Russian Tank 1980. Dă din umeri a lehamite: „Nu-i cine știe ce. Am dat pe el 49 de lei. Era o promoție a «Gazetei Sporturilor»”. Mai zice că se îmbracă, din când în când de la niște magazine second-hand de pe lângă Obor.
Brusc, se înviorează: „Tot timpu’ am fost optimist, că altfel îmi puneam ștreangul de gât!”. Dan Nițuică, șeful azilului săracilor de lângă stația de metrou Anghel Saligny, îl completează: „Tot timpul este lucid, cuminte și liniștit. Nu deranjează pe nimeni”.
Dar cu femeile cum stă? Nu și-a făcut și el o relație, ceva acolo? Îl umflă râsul: „Am vreo cinci ani de când n-am mai fost cu o femeie...”. Zice că acum 25 de ani, cînd îl ținea de milă Dinu Cocea, în cămăruța aia de la demisol, nu mai scăpa de ele.
Traseu de homeless
Spune că nu mai citește decât ziare tipărite. „Doar «Click» și «Gazeta Sporturilor». Mai citeam și «Evenimentul zilei»... Cărți nu mai citesc, că nu mă pot concentra. Și nici la televizor nu mă uit”. Moșul homeless se respectă. Fumează Davidoff „roșu”, de 20 de lei pachetul: „Da, e foarte scump, da îmi ajunge două zile”.
Aria lui de „acțiune” e Piața Romană, Piața Victoriei și Piața Matache. Cum ar veni, e „piețar”. „Mai trec și pe la Piața Obor, să mănânc o ciorbă de burtă, că-i doar nouă lei. Așa, la vreo trei zile”. Zice că, de băut, n-a mai pus alcool pe limbă de cinci ani: „Nici de ziua mea, de se mirau steliștii mei, că i-am cinstit cu mici și vin”. Se dă mare. Cel mai probabil a fost invers.
70% dintre boschetari au afecțiuni psihice
Dan Nițuică, șeful adăpostului de oameni ai străzii, îl simpatizează și empatizează cu nea Mihăiță, că așa îi zice.
Complexul are 450 delocuri de cazare, dar niciodată nu e plin, la capacitate maximă. De ce? Mai-marele de la „adăpost” explică: Noi funcționăm pe două paliere: adăpost de noapte și centru de zi, de integrare-recuperare. «Beneficiarii» desenează, fac jocuri de societate, se uită la televizor, fac gimnastică și altele. Acțiuni care să-i scoată din monotonia lor zilnică”.
Ioana Amarandei, psihologul Centrului, spune și ea: „E o adaptare la viața socială. La unii dintre ei reușește. Încercăm să-i ajutăm să se integreze în societate...”. Psiholoaga spune că aproape 70% dintre „clienți” au probleme psihice: „ Sunt foarte mulți cei care au diagnostic psihiatric. Dar alții refuză să-și expună problemele”.
„Regula străzii”
Șeful Centrului, Dan Nițuică, spune că, pe timp de zi, are în custodie 150 de rezidenți, dar că seara îi mai intră în cazare alți 100-150 de inși, bărbați și femei, deopotrivă: „E în funcție de vreme”. Povestește că, până în urmă cu câțiva ani, fiecare «beneficiar» plătea cam 70% din pensia sa, dacă avea una, ca să poată sta în modernul adăpost, în care primesc trei mese pe zi, se pot spăla, au lenjeria schimbată zilnic și primesc haine curate în limita resurselor. Și mai sunt și ajutați cu obținerea actelor de identitate, dacă nu le mai au.
Dar Bucureștiul e plin de „boschetari” care dorm pe străzi. De ce nu vinaici, unde e cald și bine. Psiholoaga o dă pe bune: „E limpede că, dacă au ajuns pe străzi, au avut probleme mari. Unii beau, alți fumează. Sau amândouă. Or, aici, nu se poate. Ei sunt obișnuiți cu «regula străzii», adică să facă ce vor.
Meniul unui om care nu mai e ce a fost
Nea Mihăiță n-a plecat azi la „treabă”, că-i frig și are oasele șubrezite. A venit ora prânzului. De dimineață a ratat mezelul, măslinele și cașcavalul, dar acum soarbe încet o supă de văcuță. La felul doi are o pulpiță de pui la tavă cu piure de cartofi. Doar gustă. Deseară va mânca spanac cu un ou ochi.
Și iar cade în nostalgie: „Mihăilescu-Brăila era un zgârciob de n-ai mai văzut! Nu plătea nici ce bea el. Dinică achita doar partea lui. Doar Titi Rucăreanu era bun «plătitor» și făcea cinste”.