Un destin de film trist

Un timp s-a ocupat cu recuperarea și vândutul de obiecte vechi, aruncate de oameni, în Piața Moghioroș. „Obertainere, instalații sanitare vechi, porțelanuri și bibelouri. Asta, până prin ’94-’95. Atunci a apărut povestea sa în fostul cotidian „Ziua”. Ulterior, și Iuliana Marciuc i-a dedicat un episod în serialul ei documentar de la TVR „Destine ca’n filme”.

Atunci s-a mai revigorat un pic, că era în depresie: „Mi-a trimis o româncă, stabilită în Emiratele Arabe Unite, 40 de milioane de lei”. Dar asta s-a întâmplat abia în urmă cu șase ani. Când deja devenise cerșetor. „Și acum stau pe stradă... Da’ nu cer. Iau doar ce-mi dă lumea... În principal la Piața Romană”.

Boschetarul care se respectă și „furtul intelectual” a lui Nae Caranfil

La azil vine doar să doarmă și să se igienizeze: „Dimineața nu mănânc. Doar seara”. La prânz se duce la o bodegă din Piața Matache unde se întâlnește cu doi foști fotbaliști de la Steaua, Florică Voinea și Vasile Ailenei. Nu recunoaște că cei doi steliști își fac pomană cu el. „Plătim nemțește”, e mândru bătrânul regizor ajuns boschetar. Spune că din cerșit face cam 30-40 de lei pe zi: „Da’ poa’ să fie și mai mult, spre sută...”.

Omul e curat și nu miroase urât. Se îngrijește și se spală zilnic. Cade în reverie: „La «Filantropica» io i-am dat ideea lu’ Nae Caranfil pentru filmul ăsta. M-am întâlnit cu el la un club unde m-a dus «Pelicanu’», Șerban Ionescu, Dumnezeu să-l ierte! Mi-a luat textul de pe cartonul cu care cerșeam și pe care scria: «Regizor bolnav și sărac. Ajutați-mă să supraviețuiesc. Vă mulțumesc!». El a completat cu: «Pe timpul comuniștilor lucram» și i-a pus-o în gura lui Gigi Dinică, ca replică”.

Un figurant

Nea Mihăiță povestește că a mai apărut, ca figurant, într-un film de epocă, alături de Vizante, unde interpreta rolul unui flașnetar: „Am filmat două zile și mi-au dat o sută de lei”. Stinge cu ciudă chiștocul din care a tras până la filtru. A mai apărut el, că e carismatic, și în vreo patru episoade la „Iubiri secrete”, pe Prima TV. Expediente.

O dă pe problemele de sănătate, ca toți oamenii în vârstă. Are o pareză la mâna stângă. „Am făcut-o de la stress, de la supărare. Am avut un accident vascular. Am și cardiopatie ischemică”. Și,de unde bani pentru medicamente. Zâmbește: „ Sunt ieftine. Șaișpe lei și-mi ajung o lună de zile”.

„Tot timpu’ am fost optimist, că altfel îmi puneam ștreangul de gât!”

Pe mâna cu pareză are un ceas baban, un Russian Tank 1980. Dă din umeri a lehamite: „Nu-i cine știe ce. Am dat pe el 49 de lei. Era o promoție a «Gazetei Sporturilor»”. Mai zice că se îmbracă, din când în când de la niște magazine second-hand de pe lângă Obor.

Brusc, se înviorează: „Tot timpu’ am fost optimist, că altfel îmi puneam ștreangul de gât!”. Dan Nițuică, șeful azilului săracilor de lângă stația de metrou Anghel Saligny, îl completează: „Tot timpul este lucid, cuminte și liniștit. Nu deranjează pe nimeni”.

Dar cu femeile cum stă? Nu și-a făcut și el o relație, ceva acolo? Îl umflă râsul: „Am vreo cinci ani de când n-am mai fost cu o femeie...”. Zice că acum 25 de ani, cînd îl ținea de milă Dinu Cocea, în cămăruța aia de la demisol, nu mai scăpa de ele.