Editura Evenimentul si Capital

Dezertorul Mihai Pacepa, fotografiat în intimitate

Autor: | | 1 Comentarii | 16278 Vizualizari

A imortalizat actrițe superbe și artiști faimoși. A pozat peisaje montane, marine, rurale sau urbane. A tras cadre istorice la Revoluția din ’89 și la mineriadele anilor ’90. Acum, a venit timpul să-i radiografi eze cineva trăirile. Un privilegiu.

Într-o lume a selfie-urilor postate agasant pe rețelele de socializare, în care camerele foto de pe telefoanele mobile sunt de sute, poate chiar de mii de ori, mai performante decât clasicele aparate de fotografiat pe film, de acum nici 20 de ani, există oameni pentru care zgomotul făcut de un declanșator sună precum clipocitul unui pârău de munte. S-au dus vremurile în care, la o nuntă, tot alaiul se bulucea la studioul foto de vizavi de starea civilă. Fotografii profesioniști, la fel ca alții din alte bresle, sunt o specie în extincție. Imaginile lor, cele mai spectaculoase fiind de departe cele în alb-negru, nu mai pot face concurență celor dintr-o realitate din ce în ce mai pixelată.

Munca lor a fost aruncată în derizoriu de evoluție, precum produsele hand-made care au fost învinse de apariția roboților industriali. În urma lor rămân, însă, niște „vietăți” ciudate care pot trăi o veșnicie. Sunt pozele lor, ale artiștilor fotografi. Secvențe de viață la care te poți uita la infinit, ca în „GIF”-urile de pe internet. Iar bătrânii fotografi, scamatorii de imagini de pe timpuri, trăiesc din amintiri apuse.

1,5 milioane de poze în toată viața sa

A venit la întâlnirea din cel mai tare magazin de tehnică foto din țară, „F 64”, cu un sfert de oră mai devreme. Dinu Lazăr, unul dintre cei mai mari artiști fotografi ai noștri, știe bine lecția cum că un fotoreporter trebuie să ajungă la locul faptei înainte ca aceasta să se întâmple. Dacă e să te uiți la competențele sale observi că, la bază, domnul Dinu este specialist în „Imagine-Film”, absolvent al IATC-ului în 1978 și că a lucrat ca „Operator de filmări combinate” în celebrele studiouri cinematografice de la Buftea. Are 64 de ani. Câte poze a făcut la viața sa, milioane, miliarde? Dinu Lazăr râde: „Eh... Cam un milion și jumătate... Piloții de avion au orele de zbor în CV, iar fotografii anii de experiență. Nu contează numărul de imagini, cât experiența. Poți să faci câteva poze pe an și să fii foarte bun sau să faci mii și să nu fii bun!”

Care a fost primul aparat foto pe care l-a ținut în mână? Dar prima cameră profesională? A avut noroc, zice. „Am avut un unchi fotograf, așa că primul aparat, deși vechi, era profesional, un Leica din 1939”. Și, acum ce folosește? Zămbește. „Am un aparat mic, un Panasonic cu care și filmez, iar imaginea de film este foarte modulară și îmi place foarte mult. E un aparat care filmează 4K. Adică o definiție profesională. E o imagine foarte editabilă”, te bagă în ceață artistul. Își aduce aminte că prima sa fotografie a făcut-o la 14 ani, în Mamaia-Sat: „Eram un grup de puști și puștoaice. Mai am încă acea poză”.

Poza porno cu Ceaușescu

De ce fotografie și nu film artistic? Că are pregătire în domeniu. Spune că nevoia l-a împins: „Eu am dat la IATC pentru că nu aveam unde să învăț despre fotografie în altă parte. Am fost și sunt infinit mai legat de fotografie decât de film!”. A făcut nenumărate poze cu artiști uriași pe vremea comuniștilor. Unele care n-ar fi trecut niciodată de cenzură. Dat fiind că unele erau de-a dreptul provocatoare ce făcea cu ele? Scormonește printre amintiri: „Păi, era un fel de «samizdat». Făceam poze cu colegii și ne distram... Am o fotografie cu marele model Melek, tătăroaica aia ce făcea reclamă la ciorapi Adesgo. Este cu ea în cracii goi și cu poza lui Ceaușescu în spate, pe perete. Eram fotograf la revista Femeia și am făcut poza în sala de ședințe a PCR, de pe Calea Victoriei, în spate la Miliția Capitalei. A văzut-o un secretar de partid care m-a turnat la Securitate că fac poze porno cu Ceaușescu!”. Norocul său a fost că imaginea a făcut-o în decembrie ’89 și l-a salvat Revoluția.

A pozat teroriștii și revoluționarii de la Revoluție

Trebuie să aibă și alte întâmplări haioase din timpul ședințelor sale foto. Se înfioară un pic: „Cea mai hazoasă, da’ în același timp tragică, e că eu le-am făcut poze «teroriștilor» de la CC al PCR, pe 24 decembrie ’89. Și, după aia, mi-au dispărut filmele!”. Povestește că, având legitimație de presă, a intrat nestingherit în clădirea fostului CC unde a tras cadre și așa-zișilor teroriști, dar și revoluționarilor care alcătuiau guverne și își disputau întâietatea la preluarea puterii: „M-a arestat un pluton de milițieni, condus de un locotenent și m-a băgat la subsol, la infirmerie, printre morți și răniți. După trei ore a început să se tragă din nou. Ușa era închisă și am ieșit pe geam. M-am întâlnit, pe lângă Galeriile Orizont, cu niște fotoreporteri francezi cărora le-am da filmele. Acestea au ajuns la un englez care a luat unicul avion către Belgrad. Avionul, al cărui singur pasager era, a fost doborât de ai noștri pe 27 decembrie ’89”.

Minciuna și adevărul dintr-o fotografie

Unii dintre artiști poate că dădeau bine pe pelicula de film, dar nu erau așa fotogenici pe hârtie. Cu cine i-a făcut plăcere să lucreze și cu cine nu? Cine au fost cei mai dificili dintre subiecții săi? Domnul Dinu Lazăr parcă pică într-un fel de transă: „Eu interpretez fotografia ca pe o bucurie, ca o stare de beatitudine... Fotograful trebuie să «hipnotizeze» subiectul. Eu n-am avut probleme nici cu actorii și nici cu politicienii. Ce-i drept, sunt un mare mincinos! Sunt un pervers! Îmi place să redau omul cum i-ar plăcea lui să se vadă. Nu așa cum e de fapt. Eu m-am simțit bine cu «subiecții». Și ei cu mine!”.

A lucrat în Casa Scânteii, o perioadă. Cum era cu pozele demnitarilor comuniști și, mai ales, cu ale lui nea Nicu? Cine erau cei care le făceau? Nu erau calculatoare cu programe de editare și retușurile se făceau cu pensula. Trebuie că Dinu Lazăr este depozitarul unor amintiri generoase din acele timpuri. Dă din umeri: „Eu n-am avut «dosar» suficient de bun să intru în tagma fotografilor de demnitari. Da’, în schimb, i-am făcut poze lu’ Pacepa. Eram prieten cu fata lui și am ajuns să-i cunosc familia. Părerea mea e că a murit demult... Ne cunoșteam așa de bine că ajunsesem să-i împrumut niște benzi de magnetofon cu muzică electronică cu Walter Carlos, cel care a făcut muzica din filmul «Portocala mecanică»”.

Vine IADUL ALB! COD PORTOCALIU in toata tara! Ce se intampla in urmatoerele ore

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Suete de colectie

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI