Prima femeie din țară care a cucerit medalia olimpică de aur, singura atletă din România care a avut la activ două titluri în competiția guvernată de cele cercuri îngemănate, Iolanda Balaș Soter ne-a părăsit în acest an, lasând sportul românesc mult mai sărac. Este primul Crăciun fără ea! A rămas, însă, povestea halucinantă a unor izbânzi fără seamăn! S-a dăruit total României și sportului nostru. Un om elegant, de-o modestie incredibilă.
A deținut 14 recorduri mondiale la săritura în înălțime, urcându-se de două ori pe cea mai înaltă treaptă a podiumului de premiere continental, recordmană a 30 de stadioane din Europa, Asia sau America de Sud, Ioli, cum o alintau prietenii, nu a pierdut niciun concurs timp de zece ani, între 1 decembrie 1956 și 10 iunie 1967, obținând în acest interval 146 de victorii consecutive, performanță cu care a intrat în Guinness Book, fiind desemnată, totodată, de către Federația Internațională de Atletism cea mai bună atletă a secolului trecut.
De la dragostea pentru Jesse Owens, la primul record mondial
Era la vârsta copilăriei, la Timișoara, când celebrul Jesee Owens și-a pus amprenta asupra devenirii sale. „M-am îndrăgostit de atletism atunci când, invitată fiind de niște prieteni de familie, am putut să văd filmul Jocurilor Olimpice de la Berlin, din 1936. Atunci l-am admirat pentru prima oară pe celebrul Owens, care câștigase patru medalii și culmea, în anul în care m-am născut!”, mărturisea, acum un an, Iolanda. Ascensiunea ei a fost rapidă. De la 1,28 metri, la 12 ani, săriți în curtea casei părintești, a ajuns ca, în trei ani, să sară peste ștacheta înălțată la 1,48 metri, performanță care reprezenta în acea vreme un nou record național de senioare. Din drumul spre Olimpiada de la Melbourne, din 1956, s-a oprit doar pentru a-și adjudeca o medalie de argint la Europene și pentru a stabili, la București, pe 14 iulie, primul său record mondial, cu 1,75 metri. „Nici nu mi-am putut închipui că pot să sar atât. Cu o zi înainte de concurs, am ieșit la antrenament cu maratoniștii, în Pădurea Băneasa. Fără să-mi dau seama, am alergat aproape 20 de kilometri. Când am realizat ce am făcut, mi-a înghețat sufletul! Mă gândeam, ce am făcut? Cum o să sar? Cu toate astea, a doua zi, reușeam primul meu record mondial!”
La Melbourne, a fost catalogată drept trădătoare de țară
Delegația României a plecat în Australia cu 30 de zile înaintea Jocurilor, dar Iolanda nu a fost însoțită de antrenorul Ioan Soter, care urma să-i devină soț, din anumite rațiuni politice! „A fost prima mea Olimpiadă. Fără antrenor, fără nici un sfat și după o lună la capătul lumii. Am suportat cea mai dureroasă înfrângere din viață. Era cât pe ce să renunț, locul cinci era de-a dreptul un dezastru! Nu numai că am pierdut medalia, dar americanca Mildred Mc Daniels a îmbunătățit recordul lumii, sărind cu un centimetru mai mult decât mine. Un conducător al delegației, securist, firește, m-a acuzat că am vândut medalia, considerându-mă trădătoare de țară! Mai mult, în Satul Olimpic era un panou cu pozele noastre. S-a dus și a rupt fotografia mea”, spunea Iolanda într-un interviu în exclusivitate.
Ajutată de Ioan Soter, după luni de eforturi, uneori inimaginabile, Iolanda a reușit să-și revină psihic și fizic, egalând recordul americancei. Din anul 1958 și până la Jocurile Olimpice de la Roma, a îmbunătățit recordul lumii cu opt centimetri. „După Melbourne, timp de patru ani, am desenat în caietul de antrenament cercurile olimpice sub care scriam Revanșa. Devenise deja un fel de instinct. La vederea acelor insemne, mi se ridica sângele în cap! Puteam să suport orice privațiune, orice efort. Nimic nu era imposibil!”
Laurii de aur de la Roma i-au fost cei mai dragi
După multe intervenții, amenințând chiar că nu va participa la ediția din 1960 a Jocurilor Olimpice, Iolanda a reușit să-i convingă pe conducătorii comuniști ai țării, ajungându-se până la Gheorghe Gheorghiu Dej, să plece la Roma însoțită, de această dată, de Ioan Soter, antrenorul său! Pe Stadionul Olimpic de la Roma a fost protagonista unui spectacol de neuitat. Nici ploaia, nici adversarele, dar nici ștacheta nu au putut s-o oprească din drumul spre aur. „A fost o victoie extraordinară! Poate cea mai dragă sufletului meu. Atmosfera latină din stadion se asemăna cu cea de acasă. Mai mult, după 1956 și până în 1967, când m-am retras din activitatea competițională, nu am mai pierdut niciodată. Pentru mine, atunci când rămâneam singură în concurs, cel mai puternic stimulent era ștacheta. Îmi doream s-o văd cât mai sus!”
Păcat că m-am născut cu zece ani mai devreme!
Și, întradevăr, a fost tot mai sus, până la un incredibil la acea vreme 1,91 metri în anul 1961. Inimaginabil, având în vedere că elanul se făcea pe zgură, se ateriza în groapa de nisip, iar stilul era cel ventral. A venit, între timp, și al doilea titlu olimpic, la Tokyo în anul 1964!
„Dacă îmi pare rău de ceva, este că nu am prins pista sintetică de poliuretan sau tartan, care consider că mi-ar fi dat posibilitatea să adaug cel puțin zece centimetri. Dar și că nu am încercat stilul Floop. Poate că m-am născut cu vreo zece ani mai devreme”, își încheia amintirile Iolanda Balaș Soter. O voce care și acum îmi răsună în urechi: elegantă, dar în același timp autoritară.