Am notat undeva o frază a lui Eugen Negrici, o nota scrisă în timpul comunismului. ”Oricît de reputat, intelectualul român poate fi văzut cărând toamna damigene. Complacerea în devălmășie, întreținută de regim, e pricina atâtor abandonuri intelectuale și, în genere, a incapacității noastre de a rezista în zonele înalte ale spiritului. Ea favorizează pășunismul, revenirea ciclică a puseelor sămănătoriste, explică gustul pentru românul popular, cu plăceri rustice, ușurința cu care alunecăm în vulgar și accesibil. Nu ne-ar strica, poate, o cură anuală de sictir aristocratic: mănuși, servitoare, discrete interdicții, ignorarea civilizată a celor de altă condiție și a faptelor de speță joasă.”

Suntem prea mici să-i înțelegem! Ar trebui să ne cerem scuze, nu să-i înjurăm. Noi nu pricepem, sau nu vrem să ne mai amintim ”spiritul separeului”, transmis peste generații. Poate chiar ar trebui să-i iubim pe acești intelectuali-politicieni, (căci sunt, nu-i așa, intelectuali, cu școli mari, ”de securitate”!), așa cum sunt ei. Chiar dacă acum au șofer care le cară damigeana, și bonă filipineză, sunt tot ei. Suntem tot noi, în fapt. Zonele înalte ale spiritului nu se potrivesc cu hăhăiala și cu vinul ”de buturugă”, nici cu micii de la ”Cocoșatu”. Dar noi ne potrivim cu toate acestea. Cu vulgarul, cu accesibilul, cu ”suitul scroafei în copac”. Dacă nu am fi familiari cu toate acestea, nu ne-am preface că nu vedem această ”aristocrație de cauciuc”, cu genți ”Hermes”, cigars Siglo VI, șampanie Krug și foie-gras, care se adună prin separeurile cârciumilor, ca să nu-i vadă ”pulimea” asupra căreia își aruncă legile cretine, exact cum procedau mai vârstnicii lor colegi din aparatul Partidului Comunist.

Nu știu de ce ne mai ofuscăm, fără sens. Ne luăm, cu alte cuvinte, ”porția de sictir aristocratic”. Mă includ, evident, și pe mine, aici. Și mie îmi plac micii, slănina prăjită și atmosfera fulgurantă de ”grătar” cu prietenii. Diferența e între cei care își asumă (și) asta, și cei care fumează trabuc ca să fie văzuți, și care cred că a strîmba din nas în fața unei beri îl așează, fără altă ”probă” în plutonul ”aristocrației” politice.

Cînd am fumat primul trabuc, prin 1976, barmanul de la Romischer Kaizer din Sibiu, era un bătrânel simpatic, aparținând vechii elite interbelice, cu școala de bar făcută la Ritz. De la el am aflat, împreună cu alți colegi istoria trabucurilor cubaneze. Când și ce anume trabuc fumezi, în funcție de vreme, umezeala din aer și ora din zi. Cum se taie, cum se aprind și cum se ”răcesc”, cînd îți este sau nu să fumezi cigar… Dumnezeu să-l odihnească pe nea Sima, că multe am mai învățat de la el… Despre băuturi, despre cum să ne îmbracăm, despre cum și ce se face la o masă de restaurant, și, mai ales, ce NU se face NICIODATĂ. Mai simt și acum gustul bun al havanelor românești ”Intim Club”, sau al celor pe care ni le dădea nea Sima, ”Partagas Eminentes” – ce păcat că nu se mai fac azi, nici unele, nici altele, alături de celebra ”dublă-scurtă” aburindă…

Regret, ca și Livius Ciocîrlie, una din marile conștiințe ale culturii române, că ”stările fundamentale, cum sunt prostia, mediocritatea, inerția nu se pot exprima. Se pot numai manifesta. (…) Astfel, mă terorizează sentimentul de vinovăție produs de suferințele celor apropiați pentru care nu pot face nimic. Nu mă mângâie nici satisfacția, din păcate inexistentă, de pe urma capacității de a le îndura pe ale mele fără să mă plâng.”

PAGINA ANTERIOARA