Nihilistul postmodern se joacă, este ludic, ignoră sau neagă crimele în masă, batjocorește morții, ia totul în bășcău.
Verhovenski și Kirilov, demonii dostoievskieni, erau totuși gata să se sacrifice în marele incendiu revoluționar. Nihilistul clasic își riscă viața. Serghei Neceaiev (1847-1882), un personaj în egală măsură carismatic și abominabil, a murit în temniță. Nihilistul postmodern nu riscă nimic. El predică la televiziuni, dă sfaturi Cetății, scrie comentarii, face excursii prin campusuri, propune digresiuni despre Nietzsche, Gramsci, Lukács, Lacan, Derrida, Baudrillard și Marcuse. Antonio Negri, creierul “Brigăzilor Roșii”, este azi autor de mare succes și denunță “Imperiul”. Oriana Fallaci este insultată postum ca rasistă, deși a fost una din marile voci ale antifascismului european. Timp în care un Alain Badiou, fost apologet al Khmerilor Roșii, este aplaudat ca un profet al noului Mileniu, al unei rupturi cataclismice cu detestata lume burgheză. Slavoj Zizek îl compară cu Platon și Nietzsche… Nihiliștii lui Dostoievski, cei despre care a scris Camus în “Omul revoltat”, erau intelectuali cu pistoale în buzunar. Mulți dintre ei erau ingineri, știau cum să pregătească bombe (vezi cazul Jeliabov). Trăiau, asemeni fasciștilor, sub semnul primejdiei. Estetizau aventura suicidară. Împușcau pentru a fi împușcați. “Vestitorii” despre care scria Dinu Pillat, puteau fi de extrema stânga sau de extremă dreaptă, aveau în comun sentimentul apocaliptic al unei politici pe muchie de cuțit. E vorba de ceea ce Pieter Viereck a numit cândva metapolitica. Nihiliștii postmoderni jubilează la focuri de artificii, se complac în bufonerii și se visează profeți. Nu sunt, vai, decât copiile palide ale unor icoane sfărâmate de vremuri. Iluminatul Neceaiev, prototipul adeptului fanatic studiat de Eric Hoffer (Polirom, 2013), a reușit să-l vrăjească, la un moment dat pe Mihail Bakunin. S-a convertit într-un alter ego al acestuia, a jucat, nu mult timp, dar cu efecte de lungă durată, rolul de fiu spiritual al oracolului anarhist. După ruptură, în iulie 1870, Bakunin a trimis o scrisoare unui prieten din Elveția în care a povestit cum vedea el rolul demonic al lui Neceaiev. Biograful lui Dostoievski, Joseph Frank, o citează in extenso, socotind-o un document esențial pentru înțelegerea mentalului revoluționar modern: “A trădat încrederea noastră, a tuturor, ne-a furat scrisorile, ne-a compromis îngrozitor, într-un cuvânt, s-a comportat ca un nemernic. Singura sa scuză este fanatismul său! Este teribil de ambițios fără a ști acest lucru, întrucât a ajuns să identifice cauza revoluției cu el însuși – dar nu este un egoist în sensul obișnuit al cuvântului deoarece își riscă viața în mod teribil, ducând viața plină de acțiune și privațiuni a unui martir”. Nihilismul este numele unei enorme lașități, al fricii de a trăi în real. Ceea ce H.-R. Patapievici, asemeni unor Karl Jaspers, Leo Strauss , Eric Voegelin, Olavo de Carvalho, Arthur Koestler, într-un anumit sens și John Gray, definește drept omul recent este condiția retractilă, capitulardă axiologic, pe care o impune masificarea modernă, teama de a apăra un număr de valori fără de care ne coborâm la condiția de simplu șurub în Marele Mecanism. Nihilismul, cel dintâi și cel de azi, este înrădăcinat în contestarea divinității, în convingerea că o umanitate abstractă se poate substitui unui reper spiritual absolut. Nihilismul este, mai presus de orice, negarea simțului moral.