Lumea se schimbă iar modul în care se schimbă privește și statele mai mari, și statele mai mici, ba chiar și statele cu pretenții de superputere și mare putere. Nimeni nu este scutit, nici Republica Moldova, nici România, nici Rusia. Ba nici măcar SUA, odată ce, la un anumit punct, ea ar putea realiza contra-performanța de a coaliza împotriva ei, într-o formulă coerentă, restul puterilor lumii.
Nu este cazul, dar interesul pentru rivalități și alianțe ale oponenților rămâne, așa cum o dovedește ultima strategie de Securitate a SUA care arată la capitolul inamici / dușmani / competitor statali, Rusia cu componenta militarist și China, cu componenta economică / comercială / furt de proprietate intelectuală și tehnologie în prim plan.
Cu ce afectează căderea celui mai puternic stat al lumii în realism dur și pur? Abordarea lumii din poziții de forță – vezi discursurile electorale ale lui Trump despre politica externă, discursul său de inaugurare și ulterioarele luări de poziții în domeniu? Când politica de putere și utilizarea unei diplomații și a unei politici externe în forță de către SUA intră pe firmament, lucrurile stârnesc o preocupare majoră.
Între SUA și Rusia rivalitățile datează de multă vreme, și ambele state au învățat să le gestioneze. Mai funcționează încă acea comisie inter-prezidențială ruso-americană a ultimei șanse, la origine Comisia Hrusciov-Kennedy, în 1962, după criza rachetelor din Cuba, apoi funcționează și coridoarele de comunicație, iar la nivel militar, canalul de deconflictualizare și prevenție și de stabilire clară a regulilor de angajare, canale stabilite astfel ca un incident local, marginal, să nu escaladeze în conflict direct pe scară largă între cele două state, mai ales că vorbim despre o linie de contact unde se află, de o parte și de alta, trupe ruse și americane, linie care se duce de la Marele Nord, Norvegia, Suedia, Finlanda, la Țările Baltice și Polonia, Ucraina și Marea Neagră, Turcia până la Estul Mediteranei și Siria. Preocuparea este importantă, dar mai mult pentru un eveniment nefericit, un accident care escaladează, decât pentru o confruntare directă, și SUA, și Rusia știind foarte exact capacitățile fiecăreia și limitele sale de acțiune.
Mai ales că Rusia nu e nici pe departe Uniunea Sovietică, iar raportul de forțe este profund defavorabil Rusiei, chiar dacă ineditul, viteza de acțiune și capacitatea de a se lansa și de a purta un război rapid este, sau era până de curând, mai mare la ruși. Sub Donald Trump, viteza și voința de a angaja războaie și acțiuni militare e la fel de mare, iar capabilitățile infinit mai importante în partea americană. Însă cred că Rusia ar trebui să fie mai puțin preocupată de SUA și NATO decât de perspectiva de a deveni benzinăria de alimentare a unei mașini economice și de război chineze, respectiv sora mai mică a Chinei în viitoarea confruntare globală.
Cât despre statele mici, ele trebuie să știe că, atunci când politica de putere intră în prim plan, lumea se polarizează și merge spre război, iar confruntările între marile puteri se fac întotdeauna pe seama statelor mici. De aceea cel mai bun prieten al unui stat mic este dreptul internațional public, pe care trebuie să-l respecte cu sfințenie, de aceea statele mai mici nu joacă țonțoroiul la două capete prin arena internațională, între ruși și europeni/americani, doar-doar or profita de la ambii. Există o zicere clasică: atunci când leul și tigrul pleacă la vânătoare, e bine ca animalele mici să stea în vizuine, și cât mai cuminți. Nu să ațâțe bătălia între cei mari, nu să încerce să speculeze, la risc maxim, avantaje proprii prin alianțe inedite sau jocuri de forță, atunci când ai greutate strategică redusă. Mai ales că, aici, trădările sau jocul dublu se pedepsesc drastic. E bine ca fiecare stat să-și facă evaluarea corectă a propriei greutăți strategice și nivel de ambiție și să evite stridențele în politica externă în asemenea perioade. Abia acum „mai binele” poate fi cel mai mare dușman al „binelui” și în căutarea unei poziții mai bune și a unor avantaje mai mari, riști să pierzi și ceea ce ai.
Căderea în logica politicii de Putere a relației transatlantice și asumarea de către Germania sau de către cuplul franco-german a rolului puterii europene – după ieșirea Marii Britanii din UE - puterea moderatoare și care echilibra politicile în Europa – duce la o logică confruntațională de care nu avem nevoie. În plus, după Brexit, existența pe continent a două puteri, dacă ele aleg să coopereze nu mai pot fi echilibrate, la vot, decât de următoarele 13 state, iar dacă intră în rivalitate – și vor intra pe logica politicii de putere, pentru că nu poți să o îmbrățișezi doar secvențial, în plus Italia sau Spania nu pot asuma postura echilibrului în Europa între cele două – poate duce automat la polarizarea în spatele lor. Și rivalitatea franco-germană poate renaște divizând Europa dincolo de Estvest, pro-americani versus europocentriști, filo-germani sau filo-francezi, pro-latini.
Firește că toate aceste zbateri și posibile diviziuni avantajează în mod substanțial un actor încă coerent, așezat în verticala puterii sub un lider autoritar unic, Vladimir Putin. Rusia își freacă mâinile și-și continuă politica sa de divizare a Occidentului, a relației transatlantice și a Europei prin proiectele de război informațional și alterarea credințelor și voinței cetățenilor europeni, prin ingerința în alegeri și prin considerarea principiilor și valorilor democratice drept vulnerabilități și construirea repetată a unor instrumente pentru a valorifica aceste vulnerabilități în interes propriu.
O reașezare posibilă pe liniile euro-asianismului putinist, care consideră Europa o peninsulă a Asiei, iar UE o sursă de bani și tehnologie pentru dezvoltarea Rusiei pe baza resurselor sale naturale. Eventual în conjuncție, sau în competiție cu finanțele chineze.