Anonimii din spatele epoleților de generali

Anonimii din spatele epoleților de generali

Frunțile încărunțite din Cooperația Meșteșugărească își povestesc tinerețea. După ce au învățat o meserie, prețuită întreaga viață, azi constată că nu mai e nevoie de știința și de îndeletnicirea lor. Ce le seacă sufletul e nedreptatea de pe o piață care nu respectă regulile bunului simț. Depășiți de kitsch-uri, dați la o parte de legislația ambiguă. Le-au mai rămas amintirile. Bucuroși măcar că au cui să le împărtășească.

Dom` gheneral, aștept raportul dumneavoastră! În fața panopliei de uniforme îi cunosc pe doi reprezentanți ai Societății Cooperatiste Meșteșugărești ”Munca și Arta” din București.

Cooperativa uniformelor militare

Marin Camburu e șef de aprovizionare, iar Ion Tătuță, tehnician producție. Să purcedem în povestea legată de cei care confecționează uniformele militare.

Ne puteți urmări și pe Google News

Cooperativa meșteșugărească a fost înființată în 1952. ”De la început am făcut uniforme militare”. Și haine civile, mai nou, adaugă domnul Camburu. ”Rochii de damă, articole de sport, halate și salopete”.

A fost odată. Și nu mai e

Meșterul Tătuță începe să vorbească la timpul trecut. ”Aveam”. Se referă la școala profesională.

Apare prima cifră. ”Noi, acum, în această Societate Cooperatistă, mai suntem 80 de salariați”. De la 1.500, cu 30 de ani în urmă.

Și încă un aspect foarte important, legat de vârsta celor care încă mai rezistă pe meterezele producției. Adică 55-60 de ani. Cei mai tineri au 55 de ani. ”Noi suntem un pic pensionari”, o zic interlocutorii mei cu un zâmbet amar.

Auriul broderiei

Mă uit la uniformele din spatele lor. Se înseninează la chip meșterii când intru în detaliile muncii. Îi rog să-mi descrie ce și cum fac.

Mai întâi eghileții, adică șnururile. Apoi epoleții. Și paftalele, de la guler și de pe marginea de jos a mânecilor. Petrițe, la gât. Și gradele. Și coifura, în speță șapca.

Șnurul auriu, curgând de-a lungul pieptului, se împletește manual. Cel simplu e pentru gradați, iar pentru cadrele superioare, mai gros, dublu.

Paftalele și petrițele sunt brodate la mașină, dacă se adresează uniformelor cu grade mai mici. În schimb, pentru generali, cusătura e făcută numai de mâna omului. Cu cea mai mare atenție le fiece detaliu. Firul de mătase sclipește de nerăbdare să ia poziția de drepți în careul magic.

Șepcile au și ele povestea lor. Cu tot cu meseria de ceaprăzar. Adică șepcar. Calapoade și măsurători, și cusături. E-he, câte și mai câte! Mai sunt trei meșteri ceaprăzari în Cooperativă.

 

 

Generalul vine la probă

Când e să facă o uniformă de grad superior, vine ofițerul respectiv la Cooperativă. Se iau măsurile. La pantaloni, la veston, la chipiu. ”Trebuie să ții cont de toate detaliile, de conformația corpului”, vrând să spună că un general sau un colonel, de o vârstă respectabilă, e drept, mai au și burtă. Trebuie să faci în așa fel încât ”detaliile” să fie estompate cu succes.

Dacă sunt mulți beneficiari, deci o comandă mare, de pildă venită din partea școlilor militare, experții noștri se duc acolo și iau măsurile de rigoare. Pentru fiecare gradat în parte.

Complicat e pantalonul în cizmă

Ca să îmbraci un militar din cap până în picioare muncești o săptămână. Mai pune însă la socoteală și proba de dinainte de finalizarea hainelor. Așa deci, dom` gheneral vă vizitează de două ori. Normal, a doua oară să vadă cum îi vin odoarele cele noi. Poate e nevoie de oarece modificări.

Croitorul face hainele, cascheta e a ceaprăzarului, paftalele și petrițele de cei specializați în broderie. O adevărată industrie.

Poate nu o să vă vină să credeți, dar un element extrem de complicat este legat de pantaloni. Cei pe care trebuie să-i introduci în cizmă. Când pleci în marș, la festivitați. E nevoie de o anumită conformație a croielii, în așa fel încât stofa din partea superioară a piciorului să nu se boțească, împinsă de cizma înaltă până sub genunchi. Îmi descrie domnul Ion, specializat în șabloane și tipare.

Respect pentru oameni”

Câte n-ar avea de înșiruit! Îl întreb de tinerețea lui, de începuturile meseriei. ”Sunt în branșă din 1967”. Prima haină pe care a făcut-o a fost chiar pentru el. Un experiment reușit, cum s-ar zice. După ce timp de trei ani se școlarizase în Cooperativa în care lucrează și azi.

Calificare cu acul și cu stofa în mâini. ”Orice meserie pe care o faci, s-o faci cu respect pentru oameni”, e principiul vieții sale.

Există riscul să închidem”

Alunecăm din nou în prezent, luând în discuție chestiunea materiei prime. Lucrurile sunt de plâns. Înainte se aprovizionau de la fabrici de stofă din Ploiești, din Brașov, din alte părți. ”Acum a mai rămas doar fabrica din Buhuși”.

Baza e în aceia. Dacă le trebuie în plus nu au decât să apeleze la mărfurile din import. Din Italia ori Portugalia. Și cu firele din lână cum faceți, pe ele de unde le luați? ”Tot de afară”.

Ne oprim puțin din vorbă, că parcă le-a pierit și cheful. Domnul Tătuță nu are cui să lase meseria mai departe. Tineretul nu vine. Întreb de salarii. Liniștea e mai adâncă.

Și atunci ce se va întâmpla? ”Dacă nu vin tineri care să ne ducă mai departe munca noastră, există riscul să închidem”, o spune fără ocolișuri Marin Camburu.

Licitațiile. Cum se înclină balanța...

Obstacolele vin și din altă perspectivă. A licitațiilor. Te duci la un asemenea concurs și ți se impune să ai ateliere și personal calificat. Că ești producător. Dar ce te faci când apar la acțiunile publice și comercianții? Ei nu mai au nevoie de ateliere, nici de meșteri atestați.

Și uite așa ei câștigă, mai ales dacă au și un preț mai mic. Tu, producătorul, îți faci calcule care țin de materia primă, de salariați. Cât poți să scazi din tarif, să ajungi pe primul loc?! ”Ar trebui ca legea să prevadă o diferențiere între producători și comercianți”. Altfel, balanța tinde să se încline mai mult într-o anumită parte...

Așa stau lucrurile, deloc plăcute, zugrăvite de șeful aprovizionării. E motivul pentru care în prezent Cooperativa aceasta mai realizează cel mult 1.000 de bucăți pe an. Costume adică. Și militare, și civile. Față de multitudinea de până în `89. Când, în plus, lucrau și pentru export.

La moment, au de onorat un contract pentru uniformele cadrelor din Administrația Națională a Penitenciarelor. Au mai îmbrăcat, în anii din urmă, și ofițeri și subofițeri din Serviciul Român de Informații și din Serviciul de Pază și Protocol.

 

 

Cooperativa lemnului. Ultimii ani ai existenței?

În strung lemnul e învățat să se învârtă cu viteză amețitoare și să se dezbrace de haina sa cea veche, ca să își descopere esența unei noi existențe. Tocmai ce apare un titirez. Și de cum a fost botezat de mâinile meșterului Arhipion Nețoiu, a și pornit să încânte, cu tumbele lui, surâsul copiilor.

Peste drum de hainele militare se află Societatea Cooperatistă Meșteșugărească ”Arta lemnului”, tot din Capitală.

Jucării câte și mai câte de-a lungul rafturilor. Și cutiuțe pentru bijuterii. Stai să vezi că aici veștile industriei meșteșugărești sunt mai bune, îmi zic. Dar nu trece mult și-mi alung speranțele cât colo.

Domnul pe care deja l-am prezentat e chiar șeful instituției. El mă anunță că 30 de angajați mai sunt acum. Față de cei 1.100, în anii `80. ”Dacă mai rezistăm cinci ani de acum încolo, e bine!”, m-a luat din prima, ca să nu-mi fac iluzii.

Salariul minim pe economie

Trebuie să mă dezmeticesc, să aprofundez chestiunea. Puțintică istorie. Cooperativa e înființată în 1958. Avea mai multe centre de producție în București. Acum mai e doar unul, în cartierul Militari. ”Din 1975 ne-am mutat”.

Aici fiind, la vremea aceea, un complex de ateliere. De jucării, de mobilă, și o varietate inepuizabilă de artizanat.

Majoritatea sunt azi desființate, iar spațiile închiriate. ”Datorită chiriei pe care o percepem încă rezistăm”, o spune șeful, fără ocolișuri.

Aud în continuare aceeași poveste, ca și la vecinii lor de mai-nainte. Media de vârstă a salariaților e înaintată, iar tineretul nu vine. ”Cum să vină, când le oferim salariul minim pe economie?!”.

Își amintește că în urmă cu 19 ani a invitat zece tineri, care proveneau dintr-un cămin de orfani, să învețe meseria lemnului. Au deprins totul de-a fir a păr. Dar când a fost vorba să se angajeze, au dat bir cu fugiții.

Lacrima care nu se vede

Îl văd cum meșterește la o casetă de bijuterii și-mi dau seama cum îi plânge sufletul când spune toate astea. Deși vrea să dea impresia că s-a obișnuit cu situația.

Au și un site al lor – www.artalemnului.ro – ca să știe cei care vor să cumpere asemenea produse. Unicul magazin al acestei Cooperative e în Piața Veteranilor. Le-am promis că le fac reclamă!

Își amintește că pe vremuri aveau un compartiment de creație. Acolo erau realizate proiectele viitoarelor jucării, scaune, mese, în general mic mobilier. Desenate toate mogâldețele acelea din aria suvenirurilor. Nimic lăsat la voia întâmplării.

 

Mai multe meserii pentru una singură

Cu lemnul nu-i de joacă, îmi zice. A învățat mai multe meserii, în tinerețea sa, ca să știe cum să-l facă să strălucească. A trecut prin atelierele înaintașilor săi, în strungărie și în pictură, sculptură și pirogravură. Școala de sculptură a făcut-o la Craiova.

Bușteanul, când îți e livrat, îl decojești mai întâi. Ca să-i dai aer, să respire. De o lună are nevoie în etapa asta. Pe urmă decupezi dimensiunile de care ai nevoie. Urmează operațiunile de finisare, sculptat, pictat. Baiț, lăcuire.

Notele muzicale

Uite xilofoane! Pe raftul cu jucării. Lovesc puțin clapele cu un ciocănel și suntele sunt limpezi. Jucărie?

Doar cu numele, pentru că a confecționa așa ceva nu-i chiar o copilărie. ”Fiecare clapă se acordează”, pentru a respecta notele muzicale. Cum se acordează? Asta ține de dimensiunea și de grosimea acele plăci.

Utilajul pe care l-am văzut în acțiune mai devreme are 50 de ani. La fel și celelalte surate ale strungului. De unde bani pentru retehnologizare?!

De la 1,20 lei la 10 bani

E greu să reziști într-o lume a concurenței neloiale. Domnul Nețoiu îmi dă exemplul magazinului de suveniruri pe care îl aveau în Aeroportul Otopeni. Acolo vindeau, între altele, suporturi pentru ou. Cu un leu și 20 de bani. Foarte căutate de străini, pentru că obiectele atrăgeau prin veselia culorilor.

Până într-o zi, când șeful observă că au scăzut brusc vânzările, conform raportărilor. O întreabă pe vânzătoarea de acolo ce se întâmplă.

Ce să se întâmple? – îi răspunde femeia – au apărut chinezii care vând și ei exact același fel de suport, dar cu zece bani pe bucată. N-au avut ce face până la urmă. Magazinul alor noștri a sucombat.

Și asta nu e nimic, continuă noua mea cunoștință. Sunt tot felul de binevoitori care cumpără fel și fel de jucării de la Cooperativa românească. În fapt, copiază modelul și scot noua variantă la vânzare. Mult mai ieftină.

Dopul lui Dracula

Cum a pățit-o cu un dop de sticlă. Creație proprie. Avea o formă aparte, întruchipându-l pe Dracula. ”S-a vândut foarte bine”. Până când tarabele din piețe au fost invadate de copii fidele.

Da, sigur, există varianta să obții brevet, să-ți protejezi creația. Pentru că îl întrebasem despre acest aspect. Însă dă din mână, a lehamite. Ceva de genul – una e legea și alta e realitatea din țărișoara noastră.

Nu se dă încă bătut. Îmi prezintă niște feciorași, cu tot cu mândrele lor, sculpturi cu miros de lemn de tei, căci e cel mai dens și mai ușor material de plămădit. Se încing adevărate hore prin magazinele cu iz patriotic din centrul Capitalei, unde sunt distribuite cetele, râvnite de turiștii străini.

 

 

De final

Și pe cei cu uniformele, și pe colegii lor, i-am salutat la finalul periplului meu prin lumea cooperativelor meșteșugărești. Mult mai amplă, în povești de viață, față de ce-mi închipuisem. Cu speranța unui rămas-bun care să le aducă și vești bune. Că doar știți ce se spune – încă?! – despre speranță…