Și totuși întregul establishment tehnic britanic a lucrat cu o încrâncenare demnă de o cauză mai bună și relevantă, a despicat criterii și condiții ale funcționalității unei frontiere, a gâdit dincolo de procese și modalități cunoscute și a scormonit după căi nebănuite pentru a livra condițiile esențiale: Marea Britanie nu mai rămâne nici o zi în Piața comună europeană sau Uniunea Vamală, nu există diferențe între criteriile și situația bunurilor și persoanelor ce circulă pe insula britanică și în Irlanda de Nord, parte a Regatului și, în plus, nu există frontieră fizică ce desparte insula irlandeză, între Republica Irlanda ce rămâne în UE și Irlanda de Nord, parte a Regatului, care urmează Londra în Brexit. O capodoperă ce merită studiată cu mult mai multă atenție și desfășută în componente pentru a înțelege avantajele create de un asemenea sistem de lucru și de a privi negocierile. Practic atributele frontierei fizice sunt rupte, mutate partial în spațiul virtual, restul răspândite în mii și zeci de mii de locuri unde se află exportatorii și comercianții, instituțiile și structurile de control.

Firește că toată această muncă e departe de a putea răspunde exigențelor unui acord de retragere care să îndeplinească și condițiile UE: integritatea pieței europene, nediscriminarea Irlandei, membră a UE, păstrarea garanțiilor serioase și a angajamentelor necesare pentru evitarea frontierei fizice inter-irlandeze și neavantajarea unilaterală a Marii Britanii pentru a nu crea un precedent ce ar putea fi urmat și de alte state, de a prelua ce-ți convine, de a respinge tot ce nu-ți dorești și de a asuma doar selectiv regulile UE care-ți convin și-ți aduc avantaje, nu și cele ce angajează costuri. În plus acordul vine prea târziu, și reprezintă prea puțin.

Câteva greșeli de context și conjunctură nu aveau cum să ducă la rezultate acceptabile, chiar dacă Comisia Europeană și biroul negociatorului pentru Brexit, Barnier, au comunicat că studiază cu atenție și deschiere propunerile britanice, în timp ce Parlamentul European s-a pronunțat respingând proiectul. E vorba mai întâi de slăbiciunile de parcurs: Guvernul Johson nu mai are majoritate, mai mult, nu are majoritate la o distanță substanțială, după ce a dat afară și 19 parlamentari conservatori care i s-au opus. Apoi actuala propunere e sub presiunea evidentă a legii ce obligă Guvernul să ceară amânarea Brexitului dacă nu are un acord cu UE la 19 octombrie, a doua zi după Consiliul European.

În plus, sunt câteva greșeli de manieră: a trânti pe masa un proiect, cu câteva zile înainte de termen, susținând că e unicul, obligatoriu, dacă nu e varianta no deal – fără acord, nu poate fi decât o manieră complet inacceptabilă de negociere, de fapt o non-negociere, o adoptare populistă și în forță a unei formule de șantaj pe care UE nu are cum să o accepte. Avem de a face cu un proiect de început de negociere, undeva la primele luni din perioada de 2 ani de acomodare a unei ieșiri din UE, departe de condițiile necesare unei ieșiri ordonate și cu multe probleme. Chiar dacă s-ar lucra pornindu-se de la o asemenea bază, procesul de negociere și ajustare eventual ar reclama perioade îndelungate de soluționare, modificare, testare, adaptare.

În fine sunt probleme fundamentale de fond și de conținut. Nu am citit întregul proiect, nici detaliile tehnice finale detaliate, în întregime, dar cunoscând atât dosarul cât și problematica aferentă, pot spune că tema fundamentală în sine era insurmontabilă. Condițiile puse de către Brexiter-i, de către Boris Johson, aparatului său tehnic și de experți aveau multe hibe. Practic el cerea un statut distinct al Marii Britanii față de UE, din punct de vedere al regulilor, statutului, pieței unice și uniunii vamale, același statut al Irlandei de Nord și în același timp cu insula britanică, absența frontierei fizice între părțile Irlandei, Republica Irlanda membru al UE și Irlanda de Nord, membru al Regatului, dar consacrarea unui sistem care să rezolve minimalist și intern problema frontierei.

Așa s-a ajuns la transformarea frontierei fizice, fiscale, vamale, legale între cele două Irlande în două frontiere fictive, virtuale cât se poate, una legală și fiscală, între cele două Irlande, a doua, o frontieră fizică deschisă, practice pe întreg teritoriul insulei irlandeze. De fapt, a fost mutată frontiera fizică în mii de elemente virtuale de raportare a tranzitului inter-irlandez, de plată a taxelor reciproce, un sistem complex de urmărire pe GPS a transporturilor – mașinilor de transport (nu și a cantităților transportate !!!) și o întărire importantă a controalelor la intrarea și ieșirea din insula irlandeză, cu observația unor dificultăți majore exportate către Irlanda. Sistemul complex și dependent de programe informatice și conformitatea aproape deplină și legalitatea prezumată a declaranților, cu controale minimale la locul încărcării, este complet nefezabil tehnic și un coșmar administrativ, cu toată forța, inovația electronică și creativitatea implicate. E greu de înțeles și crează nenumărate vulnerabilități.

Principala problemă vine din bunurile aflate în tranzit prin cele două Irlande. Aici nu mai vorbim de controale în interiorul insulei și urmărirea prin GPS a acestor transporturi, ci de cotroale introduse la intrarea pe insulă, chiar dacă în Irlanda bunurile vin din state UE iar în Irlanda de Nord din insula britanică, deci fără taxe și bariere tarifare. Acum ambele componente ar fi obligate să urmărească toate transporturile ce intră și ies, tranzitează sau rămân – legal, ilegal? – pe insulă, în oricare dintre părți. Regulile UE, integritatea pieței comune sunt afectate fundamental, garanțiile Irlandei sunt sub presiune și dependente anual de votul organismului legislativ al Irlandei de Nord care să prelungească acordul – deci garanții vremelnice – costurile impuse și dimensiunea administrativă este enormă și, oricum, asimetrică, în detrimentul UE și al Irlandei, în avantajul Irlandei de Nord și Marii Britanii prin dimensiune, număr de puncte de intrare și tranzit.

Pe fond, cea mai mare neconcordanță este că sistemul propus ține Marea Britanie cât mai departe de piața comună europeană, ține Irlanda de Nord lângă Londra și îndepărtează Republica Irlanda de UE, integrând-o, de facto, în piața insulei irlandeze, de fapt în Marea Britanie, extrăgând-o – pas cu pas, în funcționalitate – din UE. Adică procesul exact invers celui originar, care integra Irlanda de Nord în Irlanda și UE. Totul pentru a evita apropierea Marii Britanii de Bruxelles. În plus, e un coșmar pentru organismele de colectare a taxelor și impozitelor, pentru cele de control a corectitudinii operațiunilor, pentru autoritățile de combatere a contrabandei, spălării de bani și a traficului de toate felurile, invitând toate categoriile de infractori să-și dezvolte scheme de valorificare a acestor mii de vulnerabilități la toate punctele noi unde ajung componente ale granițelor legală, fiscală și vamală respectiv fizică inter-irlandeză.

Nu știu cum va arăta formula finală diplomatică de respingere a proiectului britanic. Nu știu nici dacă Boris Johson și-a dorit efectiv să aibă un proiect al său alternativ acordului negociat de către Theresa May. Cert este că a obținut o propunere tehnică extrem de creativă, chiar dacă greu aplicabilă sau chiar inaplicabilă, un coșmar tehnic și un paradis infracțional, cu costuri exportate copleșitor către UE și mai ales către Republica Irlanda, pe care o oblige, din rațiuni de eficiență și logică, să se extragă din UE cât se poate de mult.

Te-ar putea interesa și: