Aviația românească din vremea celui de al doilea Război Mondial a avut numeroși piloți al căror nume intrase, încă de atunci, în legendă. Dar, unuia singur i-a fost dedicată o poezie, care, în scurt timp s-a preschimbat într-un șlagăr. Un cântecel care, într-o anumită perioadă, s-a aflat pe buzele tuturor.  ,,Pilotul-șlagăr” a fost Horia Agarici, supranumit și ,,Salvatorul Constanței”. Cel care avea să devină unul dintre piloții noștrii de elită, s-a născut pe 6 aprilie 1911, în Elveția, la Lausane, unde părinții lui se aflau de mai mulă vreme, pentru diverse afaceri.  Dar, în toamna aceluiași an, întreaga familie a revenit în țară. În 1929, la 18 ani, Horia a început studiile la Școala Politehnică din Timișoara. A renunțat, din motive financiare, iar în 1930, el a  devenit  elev al școlii de ofițeri de aviație. În toamna anului 1934 a obținut brevetul de aviator, la școala de pilotaj de la Tecuci. Prima lui repartiție a fost la Flotila de Luptă de la București-Pipera. Ulterior Escadrila 53 Vânătoare, înzestrată cu aparatele Hurricane, din care făcea parte și locotenentul Horia Agarici, a fost  dislocată  pe aerodromul de la Mamaia, cu  misiunea de a asigura apărarea aeriană a litoralului românesc.

„A plecat la vânătoare Agarici….”

Horia Agarici  a fost primul pilot român care a doborât trei bombardiere inamice într-o singură bătălie aeriană. La începutul anului 1941, era încadrat în Escadrila 53 Vânătoare, înzestrată cu aparate Hurricane. Misiunea unității lui era să asigure apărarea antiaeriană a Podului de la Cernavodă, dar și a litoralului românesc. Dușmanul era, desigur, aviația sovietică. Iar 23 iunie 1941 a fost ziua în care numele lui Horia Agarici a intrat în istoria aviației. O zi cu totul deosebită despre care el însuși avea să povestească astfel: „Până să se lumineze, lucram cu soldații și maiștrii mecanici la ultima punere la punct a avionului meu. Deodată, ne-am pomenit cu zgomot de avioane și de explozii la Constanța; curând după asta, cu flăcări și fum… Primul val de avioane de bombardament reușise atacul prin surpriză și lovise în zona portului. Antiaeriana a deschis un foc de iad, dar puțin cam târziu. Valul de avioane a plecat. (…) La următorul val de bombardiere, care a venit când începuse să răsară soarele, am primit comunicarea că pot pleca. Mi-am lăsat din reparat avionul, m-am urcat în celălalt, l-am încercat și am plecat. Urcarea a fost ca în ascensor… Sus, și încă din timpul urcării, am căutat să întretai drumul valului de avioane, dar nu l-am mai găsit, cu toate că scormonisem și peste, și pe sub câteva valuri de nori din largul mării. Mă întorceam la aerodrom când observ în fața mea o formație de linii subțiri: avioane de bombardament, văzute din spate. Am pus viteză maximă, am luat ceva înălțime și, în atacuri, cu deschiderea focului de la numai 150 metri distanță și, cu continuarea lui până aproape de ciocnire, trăgând mereu, în circa un minut, am doborât trei avioane, în patru atacuri consecutive.

Atacurile au fost atât de repezi încât, de exemplu, la primul avion doborât, s-au găsit numai vreo 36 de cartușe trase de mitraliorul din spate. Primul avion a aterizat, lovit în motoare, rezervoare și radiatoare, aproape de aerodrom, pe Peninsula Kituc, iar echipajul a fost capturat. Al doilea avion a intrat în vrilă și a căzut în mare, la circa 10 kilometri de Mamaia, iar al treilea a aterizat forțat la Traian-Val, unde și echipajul acestuia a fost capturat. (…) Avionul cu care am plecat în misiune era al unui camarad și avea un defect la limitatorul compresorului, din care cauză, când am zburat cu el, au fost momente când a trecut în supraputere. Din acest motiv, după al doilea atac, a început să-mi arunce ulei pe geam, să se înfierbânte și să piardă putere, lucru pentru care am fost obligat să întrerup atacul la al treilea avion doborât pentru a nu strica motorul avionului meu.”  A fost, cu adevărat, o luptă aeriană excepțională.

Ulterior, pornind de la o poezie a lui Păstorel Teodoreanu, Gherase Dendrino a compus celebra melodie a cărui refren era „A plecat la vânătoare Agarici / A plecat ca să vâneze bolșevici.” Și a tot vânat bolșevici: până la sfârșitul războiului, pilotul Horia Agarici a înregistrat, în total, 13 victorii în diverse confruntări aeriene. În 1943, el s-a aflat pe front, în Crimeea, cu Grupul 7 Vânătoare, înzestrat cu avioane germane Bf-109G. Acolo a participat, la alte luptele aeriene contra aviației sovietice iar în ziua de 18 iulie, a doborât un avion de vânătoare LaGG-3. Ulterior, el însuși a descris  acel episod: „Am intrat odată, la o spargere de front, într-un adevărat iad aerian, de câteva sute de avioane. Am doborât un avion advers, după o luptă destul de complicată, în care era să mă ciocnesc de câteva ori prin roiul care bâzâia pe cer.“

Onoarea piloților

Aviația este o armă de elită iar piloții, indiferent în ce tabără ar lupta, sunt niște adevărați gentelmani, care pun onoarea mai presus chiar și de propria lor viață. Paul Agarici, fiul pilotului Horia Agarici a relatat un episod cu totul deosebit, care demonstrează cât de mult conta onoarea pe câmpul de luptă. Cândva, prin 1949, un general rus de aviație l-a căutat pe Horia, iar atunci când s-a întâlnit cu el i-a spus, cu vocea gâtuită de emoție: „Am învăţat româneşte special pentru a putea veni să-ţi mulţumesc pentru că nu m-ai atacat atunci când rămăsesem fără muniţie şi nu puteam să-ţi răspund.” Ce se întâmplase, de fapt? În cursul unei lupte aeriene, Agarici ajunsese față în față cu un singur avion dușman. Rămas fără muniție, pilotul sovietic i-a transmis românului, prin semne, că nu mai are cu ce să lupte şi că acceptă să se predea. Atunci, Agarici i-a transmis, tot prin semne, că va amâna duelul aerian pentru altă dată. La acea întâlnire, Agarici a explicat întâmplarea, din punctul lui de vedere: ,,Cum să dobori pe cineva care nu are cum să se apere? Aș fi rămas dezonorat pentru tot restul vieții mele.“
   Agarici a repurtat ultima sa victorie aeriană pe 4 aprilie 1944, când aviația americană a bombardat pentru prima dată Bucureștiul. Era la Pipera și, decolând la alarma unității sale, a înfruntat valurile de cvadrimotoare americane venite să atace Bucureștiul. El a fost cel care a incendiat un bombardier B-24 „Liberator“, care s-a prăbușit undeva în apropiere de Giurgiu. De-a lungul carierei sale, Agarici a fost decorat cu Ordinul „Virtutea Aeronautică“, Ordinul „Coroana Romaniei“ dar și cu „Crucea de Fier“ germană. După cel de al Doilea Război Mondial  a fost trecut în rezervă, cu gradul de căpitan. Dar, în 1955, printr-un ordin emis de ministrul comunist al Forțelor Armate, Agarici a fost degradat, i s-a luat statutul de ofițer și a fost descalificat până la gradul de soldat. Dar, spre deosebire de alți piloți care luptaseră împotriva sovieticilor, Horia Agarici n-a fost aruncat în infernul pușcăriilor comuniste. Totuși, el a fost nevoit să-și petreacă restul vieții trăind din diverse   „expediente”. Foarte îndemânatic și priceput, și-a asigurat traiul zilnic reparând frigidere, mașini de cusut și tot soiul de aparate electrocasnice. În 1982, a murit în mizerie, uitat de toți și nebăgat în seamă de nimeni. Abia după 1990 lumea și-a reamintit de Agarici: i-au ridicat un mic monument pe mormânt. Iar acum este inclus pe lista cetățenilor de onoare ai Constanței.

 

 

 

Te-ar putea interesa și: