Editura Evenimentul si Capital

Pictorul Liviu Mihai: „Marile lupte se dau înlăuntrul omului. Acolo se sparg cometele”

Autor: | | 0 Comentarii | 2280 Vizualizari

Am înţeles cu adevărat cum şi de ce tace un pictor atunci când l-am cunoscut pe Liviu Mihai. În prezenţa pânzei albe, se mişcă altfel, respiră altfel, se tulbură altfel. Liviu Mihai nu este un pictor pur şi simplu, pentru el ceea ce face este viaţa însăşi.

A ales versiunea şi vibraţia preferată în orice moment. Se consideră responsabil pentru fiecare linie a picturilor lui, pentru fiecare strat de culoare, iar neastâmpărul lui te face să-l identifici şi să pui degetul pe creaţia lui de cum o vezi. Tăcerile, nesfârşitele lui aşteptări ale unor clipe de care sufletul are nevoie, alegerile lui, viziunea lui, memoria lui, toate acestea se regăsesc în arta pe care o dăruieşte privitorului, celui care acceptă să se implice.

Senzaţii, emoţii, recunoaştere, regăsire, căutare, rătăcire, durere, tristeţe, pe toate le descoperi acolo unde pensula mânuită de Liviu Mihai atinge pânza. Dacă nu mă credeţi vă sfătuiesc să vă luaţi timp de unde ştiţi şi să priviţi un tablou de-al lui. Opriţi-vă, lăsaţi deoparte tot ce gândiţi, luptele pe care le aveţi de dus până la capăt şi încercaţi să priviţi şi să simţiţi! La început veţi da de bariera creată special pentru profani, apoi veţi recunoaşte ba iubirea ce se zbate să iasă la suprafaţă, ba tenebrele unei experienţe prin care aţi trecut şi pe care vreţi s-o faceţi uitată, ba simţiţi că vă răscoleşte într-atât încât v-aţi lăsa propria piele ca să îmbrăcaţi personajele lui, din dorinţa de a le face să se simtă măcar o dată protejate.

Nu-şi aminteşte cu exactitate acel moment aparte când a hotărât că pictura este pentru el, de altfel nici unul dintre noi nu-şi aminteşte precis când a ales să-şi împlinească menirea şi cum. Ei bine, Liviu Mihai a început devreme, copil fiind. Ce ştie este că fiecare izbândă a fost o cărămidă aşezată la fundaţia artistului care este astăzi, iar primul profesor de pictură a fost Nicolae Truţă. „S-a întâmplat demult să-mi fie cumpărat un tablou. Eram prin şcoala generală, eram în vacanţa de vară la ţară şi aveam un unchi care îşi construise o casă nouă, care avea o grădină foarte frumoasă. Aveam preocupări creative, desenam, pictam. Mi-a plăcut curtea aceea şi atunci eram captivat de impresionişti, căutam lumina aceea proaspătă şi încercam să o transpun şi am făcut o lucrare cu casa şi curtea unchiului. I-a plăcut mult şi mi-a cumpărat-o. Mi-a plăcut sentimentul acela de lucrare vândută. Simţeam că vrea cineva ceea ce pictam şi mai şi plătea pentru asta. Nu au fost numai laude şi bătăi pe umăr. Trebuie să existe şi o recompensă în sensul financiar, te încurajează şi te motivează. Ştii că oamenii chiar îşi doresc ceea ce creezi tu”, mărturiseşte Liviu Mihai.

Dacă în perioada liceului era pasionat de muzica rock, astăzi Liviu Mihai ascultă orice îi bucură sufletul. Are deja 12 expoziţii. Arta nu are limite, nici pictorul de altfel. El este cel care dă frâu liber imaginaţiei sale şi demonstrează că nimic nu este imposibil cât timp o singură persoană crede. Arta este la îndemâna tuturor celor care sunt la o răsuflare distanţă de informaţie şi sensibilitate. Când eşti autentic nu ai cum să greşeşti. Acesta este de fapt şi argumentul care îl recomandă pe Liviu Mihai ca pe un pictor din tânăra generaţie care întâmplător sau nu chiar are un cuvânt de spus în pictura românească contemporană.

A activat mai mult în zona digitală într-o vreme. „Până acum vreo şase ani am fost prins în industria jocurilor video, şi chiar şi acum mai lucrez grafică, dar atunci făceam numai asta. Eram captivat de grafică digitală. Nu mi-a prins rău, am învăţat multe. Poţi să te exprimi foarte uşor astfel, dar devenise comercial cumva. Făceam grafică science-fiction, eram înnebunit după asta. Sunt târguri şi saloane serioase care se ocupă de aşa ceva. Am făcut trecerea pentru că mi-am dat seama că arta digitală nu oferă un spaţiu personal între tine şi lucrarea finală. E doar un print la sfârşit. Şi apare un mediator, calculatorul. Un program complex, cum este photoshop-ul, intermediază toate mişcările. Nu eşti tu cu adevărat. Ai nişte pensule, nişte brush-uri predefinite, pe care poţi să le personalizezi, dar tot o limitare este. Consider că arta autentică este arta prin care ai intermediari din ce în ce mai subtili. Dacă aş putea să transpun direct din minte ceea ce gândesc ar fi perfect, dar mâna este intermediarul cel mai potrivit până acum”, spune artistul.

Artistul a continuat cu pictura şi a revenit la gândul cu care plecase de acasă, să fie artist, a revenit la vechea dorinţă, la vis. Apoi a avut loc un schimb. A revenit printr-o expoziţie din 2011. Prima expoziţie personală, „African Spirit”. Aşa a numit-o. „Făcusem o serie de desene legate de Africa, văzusem un documentar la Discovery cu triburile Masai care mi-a plăcut mult. Am tot insistat pe subiectul acesta. Am pictat şi mi-am dat seama că am o serie şi că pot face o expoziţie şi că pot ieşi la rampă. Expoziţia a fost lângă BNR la cafeneaua Carada. Nu era chiar o galerie, era una în devenire. A fost un eveniment care a avut succes, pentru că tema era exotică. Toată lumea mă întreba cum a fost în Africa, tuturor li se părea că picturile sunt autentice. Am trecut ce am văzut prin filtrul meu artistic, mă interesau portretele, expresia, vestimentaţia colorată. În general îmi place să surprind chipul omenesc din toate unghiurile posibile. Şi nu sunt deloc puţine. Mi-a plăcut să abordez tehnic şi artistic pielea aceea ca abanosul, care suporta tot felul de contraste şi fineţe de culoare. Personajele au o sălbăticie în ochi pe care omul occidental nu o mai are. Au ceva impregnat în expresia lor ceva primordial, al omului preistoric. Ceva de animal, ei sunt liberi. M-a captivat lucrul acesta”, povesteşte Liviu Mihai.

Viaţa l-a condus pe căile cărora numai ea le ştie rostul şi pictura lui Liviu Mihai, mai ales în ultimii doi ani, s-a transformat. „Am fost mereu captivat de figura umană. Începusem cu peisaj, dar în ultimii ani figura umană a devenit subiect principal. Tot omul e măsura lucrurilor, aşa mi se pare. Am studiat anatomia în facultate, eram fascinat de desenele lui Leonardo, ale lui Michelangelo. Aveam apetenţă pentru desenele sepia, care copiau desenele lui Leonardo. Eram captivat şi de partea fizică, apoi mi-am dat seama că mai degrabă partea psihologică, interioară, cea care exprimă în afară ce se află pe dinăuntru mă fascinează mai mult, de asta l-am atins şi pe Freud în vreo două lucrări. Mi-am dat seama că tot ceea ce se întâmplă pe dinăuntru se reflectă pe dinafară. Cele mai mari lupte ale omului se dau înăuntrul lui. În afară apare destul de puţin. Marile lupte se dau înlăuntrul omului. Acolo se sparg cometele”, spune artistul.

În creaţia lui Liviu Mihai, pe primul plan este OMUL, cu toate tulburările şi transformările specifice. Şi-a ales teme profund sufleteşti, psihologice. Probabil că în anumite lucrări de multe ori artistul se exprimă pe el, se transpune prin alte personaje. Ceea ce-l macină, probleme personale ale lui sunt pur şi simplu aduse la lumină, uneori inconştient. „De multe ori nici eu nu-mi dau seama, poate că inconştient transpun anumite stări, există lucruri care ţi se transmit, le faci şi nu-ţi dai seama de ele, de multe ori mai bine văd alţii ca mine. De multe ori sunt un canal care transmite lucrurile care trebuie să iasă la iveală. Cred că artistul are rolul de mediator cumva între lucrurile nevăzute ca să le facă vizibile, să le aducă în faţa privitorului. E o diferenţă. Mă simt mai bine după ce mă exprim pe pânză, de fapt sunt dependent de exprimarea aceasta. Altfel nu se poate. E o vocaţie, clar. Da, în ultimul timp lucrările mele au fost mai tenebroase, au o angoasă, unele poate au mers într-o zonă morbidă puţin. Fiecare artist are perioadele lui şi cred că ultima perioadă a fost pentru mine una tenebroasă. Am mers către abstract prin aglomerări de forme recognoscibile cumva, prin care oamenii mai ghicesc câte ceva, sau forme contorsionate, chinuite, care se transformă. Aşa s-a născut expoziţia «Receptor». Mă fascinează devenirea. Trec şi eu printr-o transformare interioară asemănătoare viermelui de mătase. Aştept să devin fluture şi să am aripi. Cine ştie! Este o diferenţă colosală între lucrările din ultimii doi ani şi ce era mai înainte, când eram într-o zonă mult mai comercială. Proiectul «Receptor» asta a adus nou, faţă de cel cu Africa, despre care pot spune că a fost mai personal. Fiind vorba despre continentul negru, poate era un pic prea departe de cultura noastră şi oamenii nu au percutat , de fapt este o distanţă între mine şi subiectele acelea, pentru că nu pot spune că le-am trăit cu adevărat. Le-am preluat, le-am afişat artistic, dar le-a lipsit un pic de autenticitate. Cele din ultimii doi ani sunt mult mai personale, m-am implicat cu totul”, afirmă Liviu Mihai care, în octombrie 2014, a devenit laureat al Oxford International Art Fair. La mai puţin de două luni, a înregistrat un record personal de vânzare într-o licitaţie a Casei Grimberg.

Nadia Comaneci, DRAMA unei mamei campioane! Copilul ei a venit la ea si... Continuarea e sfasietoare!

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Cultură

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI