Un comentariu publicat pe www.dw.de, siteul oficial al postului de radio Deutsche Welle, de către jurnalistul Petre M. Iancu este dedicat controverselor legate de inițiativa decorării de către noul președinte al României a unui fost deținut politic, simpatizant legionar. Tonul comentariului și concluziile sale nu sunt favorabile celor care au luat această decizie. Întrucât o mare parte a mass-media a trecut sub tăcere acest eveniment, dar o parte din editorialiștii EvZ -Vladimir Tismăneanu și Ion Cristoiu- l-au tratat pe larg, am decis preluarea integrală a comentariului găzduit de DW.

Anul care vine ar trebui plasat sub auspicii deosebit de favorabile tocmai graţie alegerii, în opinia multora miraculoasă, a lui Klaus Iohannis în funcţia supremă. La fel de bune ar trebui să fie şi perspectivele generale ale României, în ciuda riscurilor date, a războiului care a revenit în Europa, la graniţa ruso-ucraineană, a terorismului islamist şi a deflaţiei ameninţând economia europeană. De cealaltă parte sunt şansele majore ale României. Sunt perspectivele promiţătoare ale unei ţări în care un segment substanţial al electoratului şi-a redescoperit, cu ajutorul reţelelor de socializare, vocaţia civică şi reformistă şi s-a grăbit s-o fructifice, de vreme ce a pus umărul în mod eficient la combatarea primejdiei ca PSD să se retransforme într-un partid stat şi să îngroape democraţia.

Un start foarte problematic

Din păcate, noul preşedinte, cel investit cu speranţe imense, probabil exagerate, în măsura în care are în faţă o misiune extrem de grea şi mijloace politice destul de puţine şi de precare spre a o îndeplini, a debutat cu stângul în noua sa funcţie, afirmă jurnalistul Petre M. Iancu într-un comentariu publicat pe Deutsche Welle.

Sfătuit rău, Iohannis, a cărui sarcină supremă nu este doar prezervarea securităţii României şi deci şi a alianţelor ei externe, ci şi să constituie un reper moral pentru concetăţenii lui, a ales să-şi înceapă cariera prezidenţială decorând un simpatizant legionar. Fireasca reacţie alarmată a unui ONG monitorizând antisemitismul în România n-a întârziat să aibă loc.

Că Iohannis nu va obţine pentru această decizie note excelente la Washington sau în alte capitale occidentale se înţelege de la sine, chiar dacă şi în ţară şi în străinătate se va ţine sema de perioada de graţie de 100 de zile care i se acordă îndeobşte unui lider începător. Totuşi, gestul său e prea grav pentru a putea fi trecut cu vederea. Şi mai grav e semnalul funest pe care-l transmite nefericita decizie. Dacă ar fi cotat exclusiv ca al preşedintelui, acest semnal ar fi devastator.

Dar şi ca rebut al consilierilor noului şef al statului, hotârârea începerii activităţii la Cotroceni prin decorarea în sfânta zi de 22 decembrie a unui ins care participă la ceremonii solemne ale unei organizaţii fasciste, ţine discursuri şi îi elogiază precursorii, ba se şi afişează cu şeful unui partid neolegionar e foarte neliniştitoare. Pentru democraţie s-a murit acum 25 de ani pe străzile oraşelor româneşti, nu pentru extrema dreaptă, sau cea stângă, ambele simpatizând cu „toxicul Ceauşescu”, (după cum, în mod salutar, l-a calificat chiar Iohannis), ori cu Vladimir Putin, produsul KGB-ului.

Ar fi fost elementar ca şi Andrei Muraru, fost director executiv la IICCMER, actual consilier al preşedintelui, să ştie toate acestea. A ignorat el profilul celui decorat la 22 decembrie? L-a cunoscut şi nu i-a păsat? În ambele situaţii greşeala sa ar fi, dacă el a comis-o, de neiertat.

Sursele posibile ale unei gafe majore

Decizia ar putea indica, înainte de orice, fie prea puţină claritate morală sau abilitate politică, fie prea puţină ştiinţă în materie de valori din partea şefului statului, care, cu siguranţă, nu-şi poate permite nici una nici alta. Simultan, ea semnalează şi un deficitar instinct prezidenţial pentru alegerea sfetnicilor săi, dacă o exceptăm pe excelenta sa purtătoare de cuvânt.

Or, în ciuda criticilor îndreptăţite pe care le-au stârnit din capul locului unele din opţiunile sale, noul preşedinte a ales să-şi aducă aproape şi inşi parţial discreditaţi, ori cel puţin controversaţi, cu un bilanţ reformist, ori în materie de memorie şi propensiune pro-occidentală, prea anemic ca să fie bine României viitoare.

S-ar putea, evident, argumenta, că Iohannis încearcă să fie ceea ce a vrut şi promis, în speţă, un „preşedinte-mediator”, în stare să aplaneze tensiuni şi să readucă pacea unui popor grav polarizat. Gestul prezidenţial, aşa cum l-au pregătit consilierii săi, poate avea deopotrivă resorturi raţionale şi mai puţin raţionale.

Poate fi expresia dorinţei unui om politic, ales în fruntea unei naţiuni cu altă majoritate decât grupul etnic sau religios al preşedintelui, de a se adecva la fragmentul ultranaţionalist al societăţii, care l-a contestat, tocmai pe acest temei, cel mai virulent. Poate fi o tentativă de îmbunare a celor mai aprigi adversari, aşa cum e şi căciulitul indigest al unor lideri liberali la Antena 3, unul din posturile tv care l-au desfiinţat sistematic în campanie pe Iohannis, după ce-i demonizaseră anterior pe predecesorul său şi pe susţinătorii fostului şi actualului preşedinte.

Dar sunt toate acestea demersuri şi atitudini recomandabile pentru Iohannis? Aşa să arate oare „România lucrului bine făcut?” Oare aşa ar fi vrut românii care au declanşat revoluţia civică de la 16 noiembrie, să se vadă unită naţiunea? Cum se văd oare în ţară şi în lume violentele atacuri antisemite la adresa istoricului şi politologului româno-american Vladimir Tismăneanu, care, pe bună dreptate, a deplâns în termeni fără echivoc decorarea lui Octav Bjoza?

E grav, dar nu-i încă totul pierdut

Experienţa demonstrează că lipsa de claritate morală, servilismul, slugărnicia, atitudinile obsecvioase, umilinţa ori împăciuitorismul afişate faţă de simpatizanţii făţişi ori mascaţi ai extremismului nu ajută la nimic, ba dimpotrivă, se soldează cu încurajarea adversarilor şi întărirea mişcărilor totalitare. Sunt convins de altfel că şi Iohannis e îngrijorat de aplauzele la scenă deschisă, pe care decorarea lui Bjoza le-a cules la extrema securisto-legionară a societăţii româneşti.

Pe lângă handicapul unor consilieri nu tocmai in corpore competenţi, precum şi cel, la fel de alarmant, al absenţei unei majorităţi guvernamentale şi al susţinerii de către un partid dispus şi capabil să preia puterea, Iohannis are, ce-i drept, şi un atu extrem de preţios. E capitalul, de fapt inestimabil, al încrederii românilor.

Şeful statului ar trebui să fie însă edificat că acest capital iniţial, fie şi imens cum e, rămâne volatil şi se poate irosi vertiginos, în siajul unor repetate decizii eronate. E cert că şi preşedintele şi alţii mai au timp să înveţe. În fond, nimeni nu s-a născut maestru. Să sperăm aşadar că, la cumpăna dintre ani, înţelepciunea, la Cotroceni şi aiurea, va reveni în prim plan şi va spori decisiv.