EXCLUSIV. Peripețiile bravului soldat Biriș în război. "Eroul" care nu a tras niciun cartuș

A trecut prin război fără să tragă niciun foc de armă. Deşi a fost pe frontul sovietic n-a fost vreodată în pericol să moară de foame, doar de frig, iar în retragerea din Moldova a reuşit să facă adevărate afaceri. A „fentat” frontul de vest prin dezertări repetate. A scăpat din război la fel de sărac cum a intrat, dar fericit că n-a fost nevoit să facă rău nimănui. „Nu că m-o fost frică n-am luptat. Da, în viaţă, dacă rău faci, rău primeşti înapoi. Io de când am plecat pă front am zâs că mai bine mor decât să iau eu puşca să puşc pă careva. Mă gândeam că şi rusu’, şi neamţu’ aveau o mamă, o nevastă, un copil…”, se justifică bătrânul, de la bun început. Slugă la înstăriţi Constantin Biriş a rămas orfan încă de când avea doar trei luni. Tatăl lui, plutonier major de jandarmi la Vulcan, făcuse o aprindere de plămâni şi s-a stins la doar 34 de ani. Rămasă singură, mama şi-a luat cei patru prunci şi s-a întors acasă, în satul hunedorean Bobâlna. De una singură n-a putut să-i ţină pe toţi. Constantin a ajuns astfel în grija unei mătuşi. De la nouă ani, la fel ca ceilalţi fraţi ai lui, a fost nevoit să muncească pentru a supravieţui: „Am mers fiecare slugi în casă la oamenii mai înstăriţi. Lucram pentru mâncare şi pentru haine”. Evadarea de la Stalingrad A venit apoi înrolarea în Armata Română şi trimiterea lui pe front. „Eu am fost recrutat în 1942, mai târzâu ca ăilalţ’. Am ajuns la Stalingrad. Pă noi, ăştia nou-veniţ’, voiau să ne bage ca întăriri, printră voluntari. Era toamna spre iarnă, aşa. Nu ne zâcea nimeni nimic despre cum mereau lucrurile cu frontu’. Am stat acolo pă poziţie săptămâni la rând, până am văzut neşte tancuri rusăşti cum treceau, cam la un kilometru distanţă, da’ fără să tragă. Mi-am dat sama că o să ne-cercuiască. I-am zâs la sergent că ne trăbă lopeţi să ne facem adăposturi, că o să fim încercuiţi. M-am oferit să merg eu după lopeţi. Apăi dus am fost...”. „Mi-or dat pă spate cu păcură” Soldatul Constantin Biriş a mers apoi pe jos câteva zile, trecând pe la punctele de asistenţă medicală nemţeşti. Când a dat peste unul românesc n-a mai scăpat fără să fie însemnat. „La punctul românesc, mi-or dat acolo vreo două conserve şi o pită. Mi-or zis unde e unitatea mea şi, când să ies, mi-or dat pă spate cu păcură. Nu mai puteam să merg de capu’ meu”. Retragere pe caii cazacilor Tot pe frontul sovietic a început o altă aventură a bravului soldat Biriş. „S-o rupt iară linia frontului. Maioru’ o zis: Biriş şi cu Sârbu mergeţi să adunaţi linia de telefon de pe linia l . Merem noi noaptea şi-i dăm cu bobina, zrr-zrr, zrr-zrr. Era pi la miezu’ nopţii. Adunăm ce adunăm, până când auzim ceva mai încolo soldaţi ruşi vorbind tare. I-am zâs atunci încet lu’ Sârbu: Las-o dracului de bobină şî hai!. Am tulit-o! Ne-am întors... unitatea noastră nu mai era. În sat, legaţi de dârlogi la o casă, erau patru cai ai unor cazaci. S-or instalat deja-n casa aia să doarmă păstă noapte. Era o trupă de cercetaşi cazaci. I-am zâs lu’ Sârbu: No, doi cai îs ai noştri. O zâs că-s nebun. M-am dus încet - încet, am vorbit uşor cu căluţii, i-am dezlegat şi am întins-o amândoi călare”, povesteşte nea Constantin Biriş. Salvat de un neamţ milos N-au trecut multe zile şi soldatul Biriş a fost din nou în pericol să devină prizonier al ruşilor: „Când am plecat, mi-o zis tata care m-o crescut că, dacă pot, să mă las prizonier, dar tata nu ştia cum stă treaba cu colhozurile rusăşti. Eram vreo 3.000 adunaţ’ pă undeva pe la Siloschi, parcă. Or’ venit ruşii cu tancurile. Ruşii erau numa’ cu două tancuri, dar noi n-aveam niciun ordin să le facem ceva. Ruşii ne-or făcut semn să ne culcăm la pământ. Mulţi s-or culcat. Io mi-am luat calu’ de dârlogi şi m-am tras mai către marginea grupului. Am văzut dup-aia un pârâu. M-am băgat cu calu’ pă apă şi dus am fost”. A ajuns într-un sat, a intrat într- o casă de ucrainieni. S-a odihnit doar două ore. Tancurile ruseşti veneau din urmă trăgând într-una, după cum povesteşte bătrânul. Degerat, tratat cu apă rece Când s-a trezit, ruşii erau deja în sat, iar calul lui „împrumutat” de la cercetaşii cazaci dispăruse. „Fugeau nemţii care-ncotro. Ei erau cu maşinile, noi eram pă jos. M-am prins cu mâinile de oblonul unui camion cu nemţi. Aşa am mers vreo 20 de kilometri. Mi-or îngheţat mâinile ş-am căzut. În timp ce nemţii fugeau, nouă ni se dădeau ordine să dăm contraatac. Cine şi cu ce să mai dea contra-atac că eram vai de noi, tăţ’”, îşi aminteşte bătrânul. Rămas şi fără cal şi fără transport mecanizat, soldatul Biriş merge iarăşi pe jos. Trece peste un râu îngheţat şi cade în apă. Unui neamţ aflat în retragere i se face milă de el. Îl ia pe motocicleta lui şi-l duce până într-un sat, unde-l plasează unei familii de ruşi cu „ordinul” de a-l îngriji: „M-or băgat într-o vadră plină cu apă rece. Dacă mă băgau în apă caldă, muream. M-or ţinut vreo patru zile cu borş cald. Dup-aia m-or îmbrăcat bine şi m-or dat drumu’ să plec”. De data asta nu l-au mai prins ruşii din urmă, şi-a regăsit unitatea şi a ajuns cu bine, înapoi în România. „Plictiseala” din Moldova După retragere şi perioada de refacere, unitatea lui Biriş este trimisă la Podu Iloaiei: „Şase luni am stat acolo. Plictiseală maaare, domnule! Singura treabă o fost că am prins patru ruşi, copii de 18 ani, prizonieri. I-am ţinut cu mâncare câteva zile, dup-aia i-am predat. Plângeau ruşii să nu-i predau, da’ n-am avut ce le face”. Tăvălugul rusesc a ajuns şi aici însă. „Cred că era prin iunie sau iulie, nu mai ştiu. Aveam un ofiţer, unu’ Sechelaria, care umbla numa’ după grade. Tăt ne zicea: Hai înapoi să dăm contra-atac. Cu ce să dai domnule contra-atac, că n-aveai cu ce?! Până la urmă, io mi-am luat căruţu’ de branduri (proiectile de mortier – n.r.), l-am pus la cal şi dus am fost. Lângă Roman, când să trecem podu păstă apa Siretului, mă pune dracu să mă bag în faţă. Mă pârăşte unu’ şi un maior zice: Încărcaţi-i căruţu’ cu branduri şi să rămână-n urmă. M-am tras dup-aia mai în spate, am golit căruţu’, am făcut un ocol mare şi m-am întors. Până la urmă am trecut podu’ înainte să-l distrugă nemţii”. Lăsat în urmă de unitatea lui, a intrat în Roman de unul singur. Oraşul era deja pustiu. „Am luat haine şi mâncare. Am umplut căruţu’. Ies la şosea şi dau peste un consătean din Bobâlna, Gheorghe a lu’ Hoaba. Ne ortăcim şi merem mai departe amândoi. Pă drum mai găsim haine şi mâncare prin maşinile lăsate de nemţi. Am luat ce era mai bun”. Când a fost lăsat la vatră, soldatul Biriş a dat o masă de pomină, din solda camarazilor Afaceri pe vreme de război Soldatul Biriş şi camaradul său, Gheorghe a lu’ Hoaba, au luat apoi calea Focşaniului. N-au mers pe drumul cel mare, ci pe ocolite, prin sate. Când să ajungă la Focşani, într-un sat, un bătrân le iese în cale şi-i avertizează să nu care cumva să intre în oraş, că-i iau ruşii şi-i trimit în lagăr: „Ce făceau ruşii: te luau, îţi ziceau că te trimit acasă, dar tot mereai cu trenu’ săptămâni în şir şi te trezeai în Siberia”. Jefuiţi de un rus N-au mai intrat în Focşani, dar în acelaşi sat apare un rus „mare cât muntele şi tare ca un bivol”, care le ia căruţul îl răstoarnă, civilii sar pe haine şi pe mâncare, iar cei doi scapă doar după ce acceptă să-i dea rusului calul. Strânseseră însă bani frumoşi până atunci din hainele pe care apucaseră să le vândă. Mai aveau ascunse în haine şi câteva pacheţele de tutun, aşa că s-au hotărât să treacă munţii pe jos, până la Braşov şi să ia de acolo trenul spre casă. S-au luat după o linie de curent şi-au tot mers. Calvarul de pe linia ferată forestieră După două săptămâni de mers, cei doi ajung pe o vale. Constantin Biriş nu ştie nici acum ce vale era. Se întâlnesc cu alţi ostaşi români şi aşa începe altă păţanie. „Era o linie îngustă pentru transportul lemnului. Vagoanele coborau singure, numa trebuia să ştii traseu’, unde să frânezi şi cât să frânezi. Unu’ zice că ştie el cum să facă. Ne urcăm tăţi în vagoane şi, la o curbă pă un pod, pică toate vagoanele într-o râpă. Mulţi or murit atunci”. După alte câteva zile ajung pe Valea Prahovei. Nemţii se retrăgeau iar, între timp, românii le deveniseră inamici. Cu hainele rupte, „făcute plimburi” - cum zice bătrânul, cei doi ajung într-un sat de lângă Braşov şi dau peste „bolta” unui evreu. „Îi cerem să ne dea ceva de mâncare. El zice că n-are. «Băh, vrei să stai bine pă scaunu’ ăla?» îi zic, «Adă nişte zamă ş-o ţâră de vinars!». Vine el cu zama, cu vinarsu, dup-aia-i cer o cupă de vin. Iară zice că nare, iară mă uit urât la el, da’ aduce şi vinu’. Când gătăm de mâncat şi de beut, scot 1.000 de lei şi îi dau. Vai de capu’ lui. Când o văzut banii nu mai ştia ce să ne mai dea, cum să ne mai îmbuneze”. Întoarcerea acasă Până la Braşov n-a mai fost mult, iar drumul cu trenul spre casă a trecut la fel de repede. A stat doar o săptămână acasă. De frica jandarmilor s-a prezentat la unitatea de geniu din Lipova. Când i-a venit rândul să fie lăsat la vatră, toată unitatea l-a ţinut minte. „Eu eram magazioner. Când aveau unii permisie, eu nu-i scoteam din porţie. La final, când o venit vremea să plec eu, i-am arătat comandantului ce era în magazie. S-o crucit şi o zis: «No, bun. Fă o masă mare». O fost mâncare ca la o nuntă”. Constantin Biriş s-a întors acasă, la Bobâlna, s-a însurat cu drăguţa lui din tinereţe şi au avut doi copii. Acum se bucură şi de cei patru nepoţi ai lui, cărora le mai povesteşte frânturi din aventurile lui de război, cu totul altele decât cele pe care tinerii le văd prin filme. A muncit până la 52 de ani la CAP, apoi încă vreo 10, la secţia locală de drumuri: „Dumnezeu m-o iubit şi mi-o împlinit dorinţa mea ai mai mare: să scap din război fără să fiu nevoit să omor pă nimeni”.

Seicii AU UMPLUT-O DE BANI pe Simona Halep! Ce SUMA URIASA a incasat pentru FINALA de la Doha

• Comenteaza
• Nota comentarii
• Politica copyright