Duminică, 13. Ianuarie. Zi cu şansă, remarcă geograful Andrei Bergheş. Dăduse apelul pe Facebook, de la adresa lui, „Arhiva de geografie”, să ne strângem cei cu dor de călătorie, pe o distanţă de patru kilometri, punând la socoteală şi drumul până la tunel, dar şi pe cel de după catacombă.

Ora 12. Staţia de metrou Politehnica. E încă frig, după multele grade sub zero de azi-noapte. Aşa se explică norocul de care ziceam mai devreme. Sunt îngheţate noroaiele şi bălţile din aria noastră de interes. Oricum, ghidul ne zisese dinainte că trebuie să avem în dotare bocanci, pentru orice eventualitate.

Unde se termină asfaltul şi începe noroiul

A venit lume, vorba cronicarului, câtă frunză şi iarbă. Ca atare, o luăm cu pas vioi pe Bulevardul Iuliu Maniu, coloana traversând la un moment dat o trecere de pietoni, minute în şir, spre exasperarea şoferilor. Claxoanele nu sunt liniştite nici măcar în week-end! Înaintăm pe mâna stângă a şoselei, spre Lujerului. Cotind apoi pe o străduţă, înainte de supermarketul din intersecţie.

Caut din priviri o tablă cu denumirea noii căi de acces pe care nimerisem. Nimic. Întreb pe cineva care pare de-al locului cum se numeşte aleea. Zice că nu are nume, dar cică pe vremuri i s-ar fi zis „a Cotroceniului”. Măi frate, îmi zic, totuşi Palatul e mult mai la vale!

În fine, mă reintegrez în firul destinaţiei noastre. Ajungem la o primă răscruce, între asfaltul care ne abandonează şi glodul care îşi freacă palmele de bucurie, că va umple bocancii la atâta norod.

Continuăm, traversând un culoar destul de strâmt, de vreo sută de metri lungime, între un zid imens, din beton, şi un gard, opac, din fier. Sinistră senzaţia lipsei de aer între pereţi atât de înalţi, că până şi cerul devine invizibil! Habar nu am la ce anume servesc. Cel mai probabil au rămas orfane după alte construcţii, dezafectate între timp.

Depăşind şi acest instantaneu, ca o trecere dinspre civilizaţie către neant, ni se deschide înaintea ochilor un imens maidan. Valuri de pământ, gunoaie şi gherete, în prim-plan. Mult mai în spate se lăţeşte ţesătura unor blocuri în plină construcţie.

Cărarea sfărâmată de roţile camioanelor ne ghidează printre porţi şi bariere, din spatele cărora câinii de pază ne ceartă. Iată-ne ajunşi, în sfârşit, la gura tunelului.

Pădurea de care nu scapi uşor

Lumina de la cealaltă gură răsare după nu mai mult de o jumătate de oră. Natura a dat buzna, de astă dată. Grijă mare, că pe aici terasamentul căii ferate n-a fost înlăturat în totalitate.

Ca să nu zici că ai scăpat prea ieftin, te strecori printr-o adevărată pădure. Crengile îţi agaţă hainele ori au îndrăzneala să te rănească, dacă nu te fereşti de capcane ţepoase.

Ne mişcăm încet, obligaţi să mergem în şir indian, respectând cărarea dintre linii. Eliberarea vine lent, în timp ce urcăm spre suprafaţă. Meterezele care ne-au condus până acum se micşorează. Am ieşit la liman pe strada Fabricii, în dreptul Şcolii 117. De aici, printre blocuri, alte blocuri, pe o alee înzăpezită de maşini parcate în toate poziţiile, spre Şoseaua Virtuţii.

Asta a fost călătoria de două ore sub plumburiul care nu lasă se întrevadă, la prima vedere, o altfel de istorie. Recunosc că nu auzisem până acum de tunelul Lujerului, deşi locuiesc în Drumul Taberei, vecin cu Militariul.

Ce ar trebui să se facă în acest loc, în anii ce vin? Presupun că se va aprinde cândva lumina. Sper că autorităţile vor găsi becul potrivit.

 

Puţină istorie la graniţa luminii cu întunericul

Coborâm mai întâi pe o rampă, lată de cel puţin 20 de metri, şerpuitoare, în aşa fel încât nu ştii ce ţi se pregăteşte.

Suntem flancaţi de adevărate redute, betonate, care tot cresc pe măsură ce cobori spre baza lor. Până când, în sfârşit, se cască hăul în care vom intra.

Galeria este suficient de înaltă, cât să încapă prin ea un tren. Locomotive chiar au şuierat pe aici, şi nu numai ele, aud explicaţia conducătorului de grup.

Au fost odată, demult, altfel de ramificaţii feroviare în partea aceasta a oraşului. Sistematizările, subterane ori de suprafaţă, scot la pensie, după 1990, ţinta noastră de azi. Tunelul. Deşi era încă tânăr.

Abia fusese botezat în 1987, servind pentru accesul vagoanelor de metrou spre depoul de la Semănătoarea. Fusese integrat şi în secţiunea feroviară, încă viabilă pe atunci, de la Filaret spre fosta gară Cotroceni, trecând pe la Răzoare.

Andrei îmi spune că e al patrulea an în care organizează tururi pe sub intersecţia de la Lujerului, încercând să arate bucureştenilor ceea ce el consideră a fi un loc de care încă mai putem avea nevoie. Chiar dacă în cu totul altă variantă, faţă de planul iniţial.

Plimbare? Pietonală. De ce nu? În 2017 apăruse un anunţ în presă, cum că Primăria Sectorului 6 şi CFR-ul îşi dăduseră mâna, să urnească ceva.

Cineva îşi aminteşte că în urmă cu doi ani se creionase o idee. Ce anume? Centru expoziţional. „Cel mai mare din Capitală”.

Unde scrie asta, dom-ne? Se exprimă o reacţie. „Uite, pe net”, apare pe ecranul telefonului ştirea din 28 decembrie 2017. Mă uit şi eu. Da, aşa e, pe Digi 24 se face referire la declaraţia primarului Gabriel Mutu.

Singurul lucru întâmplat de atunci a fost curăţarea catacombei de tonele de mizerii din epoci primordiale. Atât.

 

Te-ar putea interesa și: