Vreme de treizeci de ani, Ion Dumitriu a pictat pamantul.
Pamantul frust, pamantul fertil, pamantul in plina bucurie germinativa si pamantul metafizic, cutremurat de melancolii si de presentimentul mortii si al pustiului.
Dintr-o existenta posaca si dintr-un principiu abstract, asa cum este pamantul in ordinea realului nemijlocit si in vechile reverii cosmogonice, Ion Dumitriu a facut o lume polimorfa, un spectacol neintrerupt si o imensa matrice in care se plamadesc toate cele vii si cele neinsufletite pe care ochiul se sprijina cu sfiala sau cu voluptate.
Pamantul plugarului si pamantul pastorului, cu toate atributele specifice si cu intregul lor inventar, au incremenit in panzele artistului si, pe masura ce si-au gasit un spatiu simbolic, au iesit decis din timpul profan. In aceste imagini, conflictele s-au stins, coltul semintei s-a impacat cu putrezirea fructului si viata insasi pulseaza fara spasme in vecinatatile mortii.
In pantecul insatiabil al pamantului incape totul: vegetatia senzuala si rece, freamatul luminii, ritmurile vreunui perete de barne, sarpanta calda a unor case pustii, carul cu fan, sura si capita, cartofii, sfecla, ciresele coapte si toate obiectele unei etnografii bizare pe care le mai conserva doar memoria colectiva si penumbrele umede ale muzeului satesc.
Ion Dumitriu a caligrafiat aceasta revarsare fara sfarsit a pamantului, aceasta neostenita sfidare a amorfului si a stereotipiei, cu discretia, cu tenacitatea si cu exactitatea unui evanghelist. El este martorul unei incredibile aventuri a existentei in care totul se naste din aceeasi sursa, creste sub acelasi orizont si se inmulteste dupa aceleasi legi infailibile.
Sub privirea sa iarba a incoltit din pamant, a inflorit si s-a transformat in capite, copacul a devenit barna si barna s-a multiplicat in perete, pielea intinsa la uscat s-a preschimbat in strecuratoare, fructele putrezite si-au risipit semintele si semintele au luat totul de la capat.
Dar din acest scenariu al nasterii si al mortii, al cresterii impetuoase si al eroziunii lente lipseste, totusi, cineva: omul, prezenta lui aroganta si narcisiaca, maruntul sau chip de parada.