Radu Paraschivescu: "Ati observat?"
Moartea ni-i face simpatici pe nesuferiti, ne imprieteneste cu fostii dusmani, ne asaza in ipostaza afectiunii respectuoase pe care-o purtam unor oameni pentru care aveam doar mari resurse de indiferenta pe cand erau vii.
Numele acestei vinovatii nu tocmai respingatoare, dar oricum urata, este ipocrizia profitabila. Si cand o gasesti in necrologul furisat intr-un chenar, si cand dai peste ea intr-un enkomyon labartat pe o coloana sau o pagina de ziar, specula cu moartea arata la fel de prost.
Ea vorbeste de fapt despre inepuizabila noastra capacitate de-a fi falsi, conjuncturali si adaptabili. Despre fatarnicia fardata in asa fel incat sa dea impresia de cumsecadenie. Despre dorinta noastra de-a parea empatici si omenosi, desi singuri in fata oglinzii admitem motivele ascunse care stau in spatele fiecarui gest si cuvant.
Exemple? Cu duiumul. Suporterul de fotbal e unul dintre chipurile violentei prezumtive care ameninta sa incendieze meciul. O figura oarecare, strajuind deasupra unei siluete anonime. Asta cand e in viata. Dupa ce moare, ziaristul care altminteri nu dadea doi bani pe el il ridica voiniceste pe piedestal.
Anonimul cu esarfa si steag devine un sufletist devotat, un prieten cald, un interlocutor desavarsit, un Om caruia nici majuscula nu-i poate masura amploarea detentei. Actorul rapus de boala, cantaretul de opera pierit departe de scena, rockerul strivit de masina unui inconstient, handbalista secerata de-o boala secreta, toti declanseaza in noi febra recuperarii postume.
Ni-i asumam cu vorbe bine ticluite, gesturi patetice si lacrimi inmugurite in coada ochiului pe cei carora n-am avut timp sau chef sa le dam atentie pe vremea cand ar fi putut sa se bucure de ea. O facem pozand fortat si afisand sentimente circumstantiale.
Despre morti numai de bine, spun latinii. Perfect adevarat. Dar asta inseamna mahnire, nu exces. Tristete, nu delir. Sigur, nu vorbesc aici de jalea produsa de moartea unui prieten sau a unei rude, ci de obiceiul pacatos al presei de-a prelucra necazul, de-a rentabiliza suferinta. Ce urmarim cand ne comportam asa? Sa parem mai buni decat suntem de fapt.
Sa acumulam un capital de simpatie la care nu putem ajunge altfel. Sa induiosam publicul si sa ne oferim rasfatul iluzoriu ca vom fi perceputi drept campioni ai solidaritatii neconsolate. E discutabil in ce masura acest dribling afectiv, vecin cu escrocheria sentimentala, pacaleste multa lume.
Moartea vinde bine ziarul si programul de stiri, nu incape discutie. Insa dincolo de cinismul acestui criteriu strict comercial se mai afla ceva. E vorba de dorinta celor care interpreteaza concertele melodramatice pentru tastatura si fara orchestra de-a pescui complimente din iazul public.
Deplangem disparitia unor oameni carora nu le-am apreciat niciodata valoarea cand creau sub ochii nostri si credem ca in felul asta ne dovedim sensibilitatea. Ba, mai mult, ne pregatim sa asteptam aplauze pentru inima noastra larga, pentru condeiul nostru in care pulseaza emotia si talentul. In realitate, nu facem decat sa jucam o farsa de cinci minute, o sceneta fara miza, un scheci abject.
Romania e doldora de celebritati neglijate care s-au transformat, prin fatarnicia noastra, in raposati ilustri. Ganditi-va cat de superficial am privit (sau cum am ignorat) opera atator si-atator artisti cata vreme au trait, si ce repede ne-am grabit sa-i veneram dupa ce au fost depusi la capela. Avem tot dreptul sa blamam traficul de droguri sau biletele vandute la suprapret.
Dar s-ar cuveni sa ne incruntam la fel de tare in fata speculei cu moartea.