PARASCHIVESCU: "Cu două-trei decenii în urmă apăruseră pe piaţa internă câteva replici la băuturile răcoritoare din Occidentul în putrefacţie. "
Ţin minte şi azi ce scria pe eticheta uneia dintre ele: „Lămâiţa. Concentrat de portocale“. Mi s-a părut una dintre cele mai solide probe de umor involuntar predecembrist, la nivelul unei definiţii - pe nedrept uitată astăzi - din aceeaşi perioadă, conform căreia pădurea virgină era „locul unde mâna omului nu a pus niciodată piciorul“. Să nu uităm, era vremea când pe ecrane rula „Pistruiatul“, filmul care consacrase o altă anomalie identitară: câinele Calu. Ei bine, inadecvările de acest tip n-au dispărut în România de după 1989. Iar una dintre cele mai picante vine la ora asta dinspre restaurantele cu specific românesc. Mai precis, dinspre denumirile lor.
Unele restaurante din amintita categorie respectă convenţia şi au nume care te ajută să deduci specificul ofertei. O parte dintre ele îmbină fiorul naţional cu apetitul pentru agroturism: Umbra Ardealului, Valea Iazurilor. Altele pedalează jucăuş pe motivul piciorului de plai: Pui de urs, Românaşul, Căprioara. Există şi subcategoria cârciumii cu ecou istoric: Casa Jienilor, Burebista, Casa Iancului. După cum există locante botezate năstruşnic, cu nume preluate din inventarul argotic al spirtoaselor interbelice (Adio, mamă). Nu în ultimul rând, trebuie amintite restaurantele ale căror denumiri încep cu „La“ şi unde accentul cade pe caracterul familiar, prietenesc al mesei: La Mardare, La taifas, La Cocoşatul, La Văru’, La Gogoşaru’ etc. În toate aceste cazuri lucrurile sunt simple. Din clipa când ai văzut cum se cheamă localul, ştii - sau oricum bănuieşti - ce te aşteaptă înăuntru. Nimic mai firesc decât să comanzi o tochitură, un bulz, o plachie sau un platou vânătoresc.
Ce ne facem însă cu localurile cu denumiri anapoda, scornite fără urmă de logică şi provocatoare de confuzii? Câtă încredere inspiră subtitlul „restaurant cu specific românesc“ dacă-l aşezi sub o firmă pe care scrie Coral Trading? Cum se împacă o saramură carpatină (sau, mă rog, crapatină) cu imposibilul nume Veldoni International? Ce legătură se poate înfiripa între o pastramă de berbec şi o cârciumă pe nume Safir House? Cât de mari sunt şansele de-a mânca o ciorbă de potroace onestă la Cery Lu, Tropicana sau Black Wolf? Cum poţi să comanzi un ghiveci călugăresc la Big Brothers, Byblov sau Nicos Club? Vă puteţi aştepta la un mujdei cumsecade sau la nişte pârjoale autentice într-un loc care se cheamă Bistro Gobbel sau Tequila?
Să fie clar, toate denumirile din acest articol sunt ale unor localuri cu specific românesc. Atâta doar că unele trimit cu gândul la un bordel ceva mai spălat, altele la o firmă de transport internaţional. Există cazuri în care specificul românesc e anulat de titulatura strict geografică a localului: Monte Carlo, Intermacedonia. Şi există localuri al căror contrast caraghios între identitatea onomastică şi profilul bucătăriei a alunecat în plan secund datorită evenimentelor găzduite sau clienţilor foarte cunoscuţi care i-au călcat pragul. (Aici exemplul cel mai nimerit e, desigur, Golden Blitz.) Însă, indiferent de notorietatea sau de poziţia restaurantului, prima impresie se leagă de nume. Din păcate, unii patroni nu se lasă sfătuiţi, se cred inspiraţi fără pauză sau pur şi simplu nu-şi pot reprima anumite impulsuri ţopeşti. Când deschizi un restaurant prin care îţi doreşti să fii ancorat în naţional şi totodată cosmopolit până în vârful unghiilor, există pericolul să inviţi kitschul în casă. Şi să călăreşti o struţocămilă.