Radu Paraschivescu: "Asediata de vorbitori neglijenti, limba romana isi iese din matca".
Cuvinte si formule intregi deviaza de la sensuri si ratacesc pe teritorii necunoscute. Exista cazuri in care acceptia din dictionar se suprapune rar - si mai degraba intamplator - semnificatiei conferite de rostitorul contemporan.
Repetata agasant, abaterea revendica drepturi din sfera normei, iar exceptia tinde sa devina regula. Expresia „a trece prin furcile caudine” e doar una dintre victimele tranzitiei lexicale. Ea a ajuns sinonima cu „test” sau „examen”, indepartandu-se ferm de sensul sau real, respectiv suma de conditii injositoare impuse de invingator celui pe care-l infrange in razboi.
Nici „afara-i vopsit gardul, inauntru-i leopardul” nu se bucura de o soarta mai buna. Astazi, expresia respectiva se traduce prin pacaleala, inselatorie, realitate masluita. Putina lume mai stie ca ea insotea afisele care anuntau spectacolele de circ si ca sensul ei era „ce vedeti pe afis e doar o poza, daca vreti sa admirati salbaticiunile in carne si oase, cumparati bilet si poftiti inauntru”.
In acelasi scenariu al semnificatiilor pervertite se inscrie cuvantul „protocol”. Dictionarul incearca si de data asta sa fixeze semnificatia corecta. Aceea de „document in care sunt consemnate rezolutiile unei adunari, dezbateri sau conferinte” sau de „formular oficial folosit pentru diverse acte publice”.
Evident, protocolul mai poate fi echivalat conduitei, in masura in care se refera la regulile care trebuie respectate in societate sau la intalnirile la nivel inalt. Numai ca, iata, si acest cuvant a fost deposedat de sensurile initiale si investit lautareste cu acceptii suspecte. Dupa noii vorbitori ai limbii romane, protocolul e o modalitate aproape clandestina de sensibilizare a unui oficial.
Asta se leaga (direct, desi neexprimat ca atare) de slabirea vigilentei sau de uitatul in alta parte. Protocolul de tip nou nu fixeaza rezultatul real al unei activitati, ci e o imbiere mieroasa la falsificare.
Exemple? Cate vreti. Destui parinti ai caror copii au sustinut examenul de Bacalaureat au fost pusi in situatia de-a cotiza pentru ca testele sa nu se soldeze cu urmari neplacute. Avem de-a face aici cu „protocolul de Bac”, adica suma stransa pentru ca onorata comisie, tratata cu ospitalitatea traditionala a natiei, sa accepte slabirea vigilentei si sa inchida ochii in fata micilor sau marilor nereguli scolaresti. Tot in invatamant, a existat o perioada cand inspectiile pentru definitivat sau pentru gradele didactice sfarseau apoteotic „la protocol”, adica intr-un spatiu ferit privirilor, unde observatiile critice se atenuau in fata platourilor cu bunatati, limbile se dezlegau prin demersuri etilic-euforizante, iar calificativul se intrema miraculos, ajungand de la „satisfacator” la „foarte bine”.
Fapt deloc intamplator, sensul pervertit al protocolului se vede cel mai bine in zonele unde ar trebui sa opereze valoarea, demnitatea si onoarea. Compromisul e cu atat mai grav cu cat ravaseste exact spatiul unde n-ar trebui sa existe loc pentru jumatatile de masura. Am vorbit de scoala, dar la fel de bine putem vorbi de sport.
Ganditi-va la arbitrii sedusi de desfasuratorul catusi de putin protocolar al unui protocol care poate merge de la umplerea portbagajului la garnisirea patului din camera de hotel cu o preoteasa a placerii dispusa sa se sacrifice pentru victoria echipei locale. Ganditi-va la susurul conspirativ al invitatiei „am pregatit un protocol mic, asa, ca pentru prieteni”, care ascunde de fapt un chiolhan in toata regula. Si veti avea una dintre explicatiile derivei actuale. A cuvintelor, dar si a comportamentelor.