În timp de război, muzele tac, spuneau latinii.
Pe timp de ploaie, semafoarele nu funcţionează, constată trecătorul ajuns la Bucureşti. O parte se alintă într-un galben intermitent, de o perfectă ambiguitate, celelalte sucombă tăcut şi îşi ratează rostul. Semaforul pluviosensibil, iată o cucerire tehnică radicală. E exact lucrul care-i lipsea Capitalei pentru a deveni expresia deplină a haosului. Am văzut multe exerciţii de detentă mentală care au rodit în obiecte stranii, dar niciodată nu m-am simţit atât de vulnerabil ca în faţa acestei isprăvi. Aparatul de închis conservele la loc, scara pentru paraplegici, prezervativul din dantelă şi sticla spongioasă pălesc în faţa mândrului semafor bucureştean. Iar dacă ziarele au anunţat zilele trecute că scenariştii americani au intrat în grevă, ei bine, iată că lupta sindicală poate fi extinsă şi la nivelul pădurii de străjeri negri ai bordurilor. Am stabilit deja că România e eternă, fascinantă şi mereu surprinzătoare. Şi-atunci, de ce n-am lua piuitul lumii civilizate cu o grevă a semafoarelor?
Meteahna e veche, leacul ei - încă nedescoperit. Asta în ideea că şi-ar fi propus cineva să-l caute. Numai că, să nu uităm, trăim în patria lui „bine că nu-i mai rău“. Poftim? S-au blocat semafoarele din intersecţii? Se stă cu orele pe străzi? Se pierde timp? Întârzie lumea la serviciu, la gară sau la aeroport? „Ehe, maică, mai rău să nu fie!“ Tocmai aţi auzit replica-standard a resemnării imbecile. Un fel de „aşa a fost să fie“ transpus în tumultul citadin şi însoţit de plecarea neputincioasă a capului. Să fim mulţumiţi. Puteam să ne trezim cu Meteoritul tungus sau cu al Treilea Război Mondial. Am scăpat ieftin, până la urmă. Şi în fond, de ce bombănim? Nu te poţi opune vitregiilor naturii. Poţi doar să te uiţi pe geamul brăzdat de săgeţi lichide şi să te cufunzi în Bacovia. „Plouă, plouă, plouă, / Vreme de beţie, / şi s-asculţi pustiul, / Ce melancolie.“
Numai că însăşi ideea refugiului în literatură pare, în aceste condiţii, o tâmpenie patentată. Ne aflăm în capitala unei ţări europene din mileniul trei şi capotăm în faţa unei ploi. Ne înşirăm cuminţi pe stradă, înaintăm ca melcul şi legăm prietenii între staţii. Cei care ar trebui să repare avaria strălucesc prin absenţă, instalaţi într-un cocon contemplativ din care nu pot fi scoşi nici cu dinamita plasată sub şezuturi. Reacţia cea mai întâlnită e ridicarea din umeri. Pasivitatea lucrată până la ultimul detaliu. „Asta e, ce să-i faci?“ În orice loc din lume unde oamenii îşi merită poziţia bipedă, aşa ceva nu se întâmplă sau, în cazul rarisim al unei defecţiuni, se rezolvă expeditiv şi pentru totdeauna. La noi, în schimb, deşertarea câtorva nori paralizează un întreg sistem de transport şi intră automat în repertoriul tradiţiilor urbane. Ne uităm la cârnatul de maşini din faţă şi ne întrebăm - inutil, aproape masochist - cum circulă lumea prin Olanda sau la Seattle, unde, din câte ştim, plouă mai mult ca aici.
Am ajuns să aştept fiecare aversă din Bucureşti cu un soi de spaimă primară. Am ajuns să fac alergie la cântecele care evocă ploaia. Dacă pe vremuri mă bucuram auzind „Have You Ever Seen the Rain“, acum mă simt de parcă un destin pus pe şotii mi-ar fi ars un bobârnac în scăfârlie. Mă despart mâhnit de toţi cei care au interpretat acest cântec, de la Creedence Clearwater Revival la The Ramones şi de la Rod Stewart la Boney M. Nu mai vreau „It’s Raining Again“ al lui Supertramp. Ducă-se Paula Seling şi „Ploua infernal“. Să nu mai aud de Doina Badea şi de „Ploaia şi noi“. Pândesc un hatâr din partea soarelui, chiar dacă lumina lui poate evoca galbenul intermitent al semafoarelor.