Şi în România, şi în Italia discuţiile despre fotbal presupun mediul înconjurător al unui spital de boli nervoase.
Frunţile sunt încinse, compresele se usucă imediat, temperatura nu scade. Gesticulaţia e abundentă, mâinile sculptează aerul cu o nelinişte de artist chinuit, chipurile îşi modifică expresia de la o secundă la alta. La Bucureşti şi la Roma se bombăne cu aceeaşi energie în marginea fiecărui corner sau ofsaid, aşa cum am avut ocazia să descopăr săptămâna trecută, în cinci zile de huzur capitolin.
Există totuşi câteva elemente care despart cele două şcoli de analiză sportivă, iar două dintre ele mi se par de domeniul evidenţei. Primul element se leagă de duritatea limbajului. Şi la noi, şi la italieni discursul fotbalistic e veninos, resentimentar şi parşiv. Lucrul care diferă e dozajul retoric. Deşi repeziţi la vorbă, italienii evită excesele şi ştiu să-şi catifeleze reproşurile. Patosul lor nu se lasă alterat de comportamente rupestre. Încontrările din studiouri au o formă de cavalerism care nouă, din păcate, ne lipseşte. Împunsătura, aluzia şi ricanarea nu alunecă niciodată în zone inacceptabile.
Ziariştii îşi declară de la bun început simpatia. Ştii din prima secundă a emisiunii cine ţine cu Fiorentina, cine cu Inter şi cine cu Sampdoria. Sinceritatea opţiunii e o formă de salubrizare a atitudinii faţă de fotbal pe care ziaristul român nu poate s-o practice fără să rişte oprobriul public. Norocul a făcut să prind, în Italia şi apoi în România, două meciuri tari, frumoase şi cu probleme de arbitraj: Inter-Roma, respectiv Steaua-CFR Cluj.
Firesc, am urmărit şi emisiunile de seară/noapte, axate pe despicarea firului (ierbii) în patru. Şi am observat că în ceea ce priveşte parazitarea şuetistă a meciurilor nu ne deosebim cu nimic de italieni. Pe La 7, Teleroma 56 şi alte şase programe s-a discutat energic despre greşelile lui Roberto Rossetti, la fel cum pe Kanal D, Antena 2, Sport.ro, TVR 1 sau Telesport a fost pus sub lupă arbitrajul lui Alexandru Tudor. Diferenţa a apărut din clipa când s-au formulat primele acuzaţii.
Chiar dacă sindromul urzelii pândeşte în mod egal mintea italianului şi pe a românului, reproşurile formulate la Roma au sunat altfel decât cele care s-au auzit la Bucureşti. Să exemplific. Tabăra romană i-a imputat lui Rossetti că a ucis campionatul ajutând-o pe Inter să egaleze acasă în ultimele minute şi să păstreze astfel un avans care s-o ferească de surprize. Greşeala a fost, de fapt, aplicarea dublului standard. Rossetti l-a eliminat pe francezul Mexes de la Roma pentru cumul de cartonaşe galbene, dar n-a procedat la fel în cazul argentinianului Burdisso de la Inter. Simpatizanţii Romei nu l-au bănuit de corupţie pe Rossetti, nu l-au afurisit, nu i-au ameninţat familia.
Singura obiecţie legată de prestaţia lui a fost legată de ceea ce s-a chemat, într-o italiană atât de explicită încât nu mai e nevoie de traducere, „la mancanza de l’uniformita di giudizio“. Atât, nimic altceva. Pentru cineva obişnuit să vadă atacuri la carotidă şi să audă înjurături birjăreşti după fiecare henţ dat anapoda în campionatul nostru, recunosc că formula mi s-a părut aproape ireală. Vă las plăcerea de-a compara acest tip de discurs cu învolburarea mârlănească de după meciurile din Liga 1.
Al doilea element care desparte emisiunile de analiză fotbalistică din Italia (în speţă, de la Roma) de ale noastre este prezenţa discretă a patronilor. Turul televiziunilor, cu insultele la adresa adversarului gâlgâind năvalnic, sunt de neconceput aici. Niciun preşedinte sau patron de club italian nu coboară în mocirlă şi nu-şi compromite poziţia. Oricât de mare ar fi necazul sau bucuria, ele se bucură de filtrul demnităţii. Jubilaţia cu cizma pe grumazul celuilalt sau văicăreala de midinetă pe care a părăsit-o ibovnicul nau ce să caute în acest decor.
Să ne înţelegem, şi în Italia, ca peste tot în lume, microbistul (fie el spectator sau oficialitate a unui club) e un bolnav care invită la compătimire. Diferenţa dintre el şi pacientul român vine din simţul ridicolului şi al măsurii. Din conştiinţa faptului că un penalty sau un autogol sunt lucruri pentru care poţi să verşi lacrimi, dar nu sânge. Şi nici găleţi de lături în capul partenerului de întrecere.