RADU PARASCHIVESCU: "Iată un cuvânt care umbreşte destule frunţi şi care stârneşte mai degrabă proastă dispoziţie decât bucurie."
Produsul alternativ înseamnă noutate, înviorare, drum nebătătorit, experiment şi o doză de risc. Şi totuşi, prima atitudine a opiniei publice este neîncrederea. Ciudat? Da şi nu. Da, fiindcă te-ai aştepta ca direcţiile noi (opţiunile inedite) să bucure tocmai prin prospeţime. Nu, fiindcă noutatea pune foarte bine în lumină comportamentele noastre inerţiale, reflexele obstrucţioniste, tendinţa de-a practica o opoziţie mecanică, neargumentată. Dacă întrebi pe cineva ce obiecţii are faţă de un produs alternativ, rişti să-ţi răspundă: „E altceva, nu seamănă cu lucrurile pe care m-am obişnuit să le consum“. Cu alte cuvinte, noutatea ca atare devine îndoielnică şi e bănuită de diverse metehne.
Românii s-au arătat mefienţi faţă de multe produse care contraziceau tradiţia sau direcţia unică. Când au apărut primele manuale alternative, s-au spus neghiobii amuţitoare. Oameni pe care nu-i ştiam introduşi în fenomen (unii nu păreau nici măcar să fi trecut prin şcoală) au devenit dintr-odată vigilenţi. Alarmiştii de serviciu au vorbit chiar de sabotaj şi de atingerea adusă fiinţei naţionale, mai cu seamă când manualul care le-a căzut sub ochi a fost cel de istorie. N-a trecut mult şi de la cârteli răzleţe s-a ajuns la isterie sistematizată. Autori a căror singură vină era competenţa în domeniu au devenit ţinte în poligonul de tragere al gargaragiilor patriotarzi. Nici astăzi furia demolatoare la adresa manualelor alternative nu s-a stins de tot, deşi a trecut un deceniu de la primele izbucniri.
Nici muzica alternativă nu s-a bucurat de o primire sărbătorească. Aici lucrurile n-au fost atât de înveninate datorită publicului tânăr, care nu numai că acceptă experimentul, dar de multe ori îl doreşte şi-l provoacă. Însă ceea ce era pe placul consumatorului obişnuit îi mirosea urât criticului sau ascultătorului dintr-o grupă de vârstă ceva mai ridicată. Şi cred că nu atât genul de muzică în sine declanşa strâmbatul din nas, cât mai ales eticheta „alternativ“ care fusese aplicată produsului. Acum există un public bine conturat pentru Massive Attack, Portishead, Boards of Canada sau alţi exponenţ i ai acestei direcţii, dar să nu uităm că la început ivirea lor pe scenă a produs murmure dezaprobatoare, ţâţâitul dezgustat al buzelor şi priviri stupefiate. S-au rostit cuvintele-stigmat care însoţesc ceea ce nu pricepem sau nu ne place: isterici, dezechilibraţi, satanişti, robi ai amfetaminelor. S-au comis, adică, nedreptăţi şi confuzii stingheritoare.
La rândul ei, medicina alternativă a venit pe lume însoţită de un alai de resentimente şi suspiciuni. Cine funcţiona în cadrul ei era perceput automat drept şarlatan, escroc sau diavol. Medicina alternativă a fost văzută de foarte puţini drept „o altă cale“. Grosul s-a repezit să adulmece impostura şi s-o dea în vileag cu vocea gâtuită de indignare. A fost nevoie de rezultate peste rezultate până să se admită - dar şi atunci cu jumătate de gură - că există situaţii când procedurile şi remediile clasice sunt ineficiente, iar intervenţia alternativă are succes. Lumea a văzut cu alţi ochi fenomenul abia după ce nume reputate ale medicinei tradiţionale au legitimat public calitatea şi acurateţea suratei sale alternative. Cât despre termenul „alternativ“ ca atare, atitudinea rezervată faţă de el confirmă că judecata cuprinsă de anchiloză se numeşte prejudecată. O boală la fel de anacronică în mileniul trei ca tuberculoza.