Lecțiile istoriei în ceea ce privește regimurile totalitare nu au fost învățate, în ciuda sutelor de milioane de morți. De aceea, ele ne pedepsesc astăzi.

Un editorial excepțional al lui David Horowitz în Front Page Magazine.

 

Când scriu aceste rânduri, s-au înregistrat peste un sfert de milion de morți de coronavirus și multe altele vor urma.

Știm că virusul își are originea în Wuhan, China, probabil în laboratorul de virologie de acolo, și că autoritățile chineze au ascuns timp de săptămâni întregi faptul că se transmite de la om la om și că este mortal.

Ele au permis celebrarea Noului An Lunar la Wuhan, care a implicat participarea a zeci de mii de oameni, și de asemenea au îngăduit ca 5 milioane de locuitori să părăsească orașul și să răspândească virusul.

Mai mult, ele au permis ca sute de mii de chinezi să călătorească în afara țării pentru a sărbători Noul An Lunar și să infecteze oameni din peste 200 de țări de pe tot globul.

Orice s-ar zice despre originea virusului – ar putea fi rezultatul unui accident – ceea ce nu se poate nega este că mușamalizarea dictaturii comuniste chineze a fost deliberată și calculată, probabil la fel ca neînchiderea frontierelor până când răspândirea virusului a fost controlată.

Cu alte cuvinte, a fost vorba de un un atac ostil asupra lumii nevinovate, a cărui justificare a fost cel mai probabil protejarea regimului comunist chinez.

Atât de feroce este acest imperativ al autoapărării, încât regimul a lansat o campanie globală, acuzând armata Statelor Unite de crearea virusului, o minciună atât de monstruoasă încât amintește de minciunile propagate de regimurile totalitare ale Germaniei naziste și Rusiei staliniste.

De aproape 20 de ani de la primirea Chinei în Organizația Mondială a Comerțului, în 2001, regimul chinez a fost considerat în mod greșit de către liderii politici occidentali ca un membru demn al comunității internaționale.

Conducătorii americani l-au considerat demn să-i încredințeze filierele de aprovizionare cu medicamente și alte echipamente sanitare, vitale pentru supraviețuirea într-o pandemie ca acceasta.

Înainte de 2001, China era tratată ca un stat paria, politica aceasta avându-și originea încă din vremea când comuniștii au preluat puterea la Beijing în 1949 și au omorât peste 100 de milioane de oameni în procesul de transformare a Chinei într-un stat socialist.

Decizia din 1950 a Chinei de a porni războiul împotriva Statelor Unite și a stabili un alt regim totalitar în Coreea de Nord a fost și ea un avertisment pentru Occident pentru a trata China ca pe o putere ostilă, așa cum în mod evident este și astăzi.

De-a lungul următorilor cincizeci de ani, în ciuda monstruosului număr de victime al procesului de comunizare a Chinei, atitudinea Occidentului a început să se schimbe.

Acest lucru a fost încurajat de moartea dictatorului Maz Tze Dun și adoptarea de către succesorul său a câtorva principii ale economiei de piață.

Față de această evoluție, liderii occidentali au adoptat un fel de viziune marxistă pe dos a puterii economiei de a schimba fața societății. În final, au ajuns să creadă că dacă comuniștii chinezi au adoptat reforme economice cerute de Organizația Mondială a Comerțului, ca preț al admiterii în rândurile sale, forțele economice vor transforma sistemul comunist și vor face China un partener demn în comunitatea internațională.

Un sfert de milion de morți care nu erau necesare și altele care vor urma ar trebui să fie suficient pentru a pune capăt acestei iluzii.

China este tot o societate comunistă, iar acest lucru înseamnă că este guvernată de o ideologie colectivistă în care indivizii – precum doctorii din Wuhan care au încercat să avertizeze lumea despre pericol și au „dispărut” – nu contează.

Societățile colectiviste, precum Germania nazistă, Rusia, China, Coreea de Nord comuniste și, mai recent, Statul Islamic, întruchipează atitudini sociale care au trăsături comune cu personalitățile sociopate, începând cu absența conștiinței, când vine vorba de a elimina indivizii pentru „binele” colectivului.