Negarea, persiflarea, bagatelizarea, minimalizarea crimelor totalitare, fie ele comuniste ori fasciste, sunt obscene. Acest lucru trebuie rostit apăsat, fără urmă de ambiguitate.
Una din propunerile Raportului Final al Comisiei pe care am coordonat-o a fost tocmai instituirea zilei memoriale pentru victimele comunismului, tot aşa cum există, absolut necesară, o zi în memoria victimelor Holocaustului. Iată că doi foşti preşedinţi din Bulgaria au reuşit să convingă autorităţile din ţara vecină să facă acest lucru. Mă gândesc că poate a sosit momentul că fostul preşedinte Emil Constantinescu să iasă în agoră şi să susţină propunerea preşedintelui Traian Băsescu în acest sens (e vorba de discursul din 18 decembrie 2006 când şeful statului a condamnat regimul comunist din România, pe întreg parcursul existenţei sale, drept ilegitim şi criminal). Dl Constantinescu ar dovedi că, dincolo de animozităţi personale, poate vedea şi pădurea, nu doar copacii…
Conştiinţa istorică europeană vă rămâne scindată dacă cele două orori vor fi tratate asimetric. Pentru multă lume în Europa de Est şi Centrală, tocmai pentru că pare să practice dublele standarde, Vestul va rămâne în continuare culpabil de amnezie ori chiar de ipocrizie. Nu este normal să existe o competiţie pentru ceea ce Michael Scammell, biograful lui Arthur Koestler, numea “imaginaţia morală a umanităţii". Acesta este sensul profund moral al Declaraţiei de la Praga pe care unii se grăbesc ori se obstinează să o blameze ori chiar să o conteste din raţiuni care îi privesc, dar pe care oamenii oneşti nu au de ce să le aprobe automat. Dacă vreunul dintre semnatari s-a făcut responsabil de acţiuni revizioniste ori negationiste pe tema Shoah (Holocaust), el său ea trebuie supus oprobriului public. Iniţiat în primul rând de Vaclav Havel, documentul rămâne un text de o intensă şi imensa semnificaţie etică şi politică.
“Glumele", băşcălia de doi bani, insultele, luatul peste picior şi ironiile suburbane nu-şi au locul când vorbim despre crime împotriva umanităţii. La acest teribil capitol este nevoie de empatie, care nu trebuie să fie selectivă. “Un om este egal cu un om", iată o axiomă care trebuie să ne inspire când explorăm aceste triste adevăruri. Este etic şi necesar să-i citim atât pe Primo Levi cât şi pe Varlam Şalamov, pe Heda Kovaly Margolius şi pe Ion Ioanid, pe Oliver Lustig şi pe Annie Bentoiu, pe Mihail Sebastian şi pe Nadejda Mandelstam. Atrocităţile comuniste nu pot şi nu trebuie uitate, tot aşa cum monstruozităţile fasciste nu pot fi, nu este permis să fie negate. Ambele negationisme sunt abominabile. Cifră de 100 de milioane de victime este propusă în “Cartea Neagră a comunismului". Poţi să nu fii întru totul de acord cu introducerea istoricului Stéphane Courtois, dar nu poţi să nu citeşti cutremurat capitolele cărţii, tot atâtea analize cât se poate de temeince ale acţiunilor represiv-criminale ale regimurilor comuniste în URSS, China maoistă, Europa de Est şi Centrală, Vietnam, Coreea de Nord, Cambodgia (genocid pe care nici măcar adversarii folosirii conceptului pentru crimele comuniste nu-l neagă că fiind perfect adecvat în acest caz)…
Pentru analiza crimelor în masă din URSS, de dinainte şi de după trasarea nefastei “Linii Molotov-Ribbentrop" în august 1939, nu este neapărat nevoie să “Bloodlands" (deşi nu cunosc o descriere mai răscolitoare a Mării Foamete din Ucraina din 1932-1933 şi a practicilor de canibalism din acea perioadă înfiorătoare). Ar fi suficientă lectura volumului “A Century of Violence în Soviet Russia" de Aleksandr Iakovlev, arhitectul perestroikăi, numit mai întâi de Gorbaciov, reconfirmat Elţân şi Puţin, în fruntea Comisiei Prezidenţiale pentru reablitarea victimelor regimului comunist din URSS, apărută acum câţiva ani la Yale University Press. Ori să (re)citeşti “Marea Teroare" de Robert Conquest, tradusă la Humanitas în colecţia “Procesul comunismului". Regretatul Iakovlev a scris prefaţa ediţiei ruse a “Cărţii Negre a comunismului". A fost atacat de o manieră imundă deopotrivă de ultranaţionaliştii ruşi (admiratori ai antisemitului ţarist Konstantin Pobedonosţev şi ai “corifeului ştiinţei" Iosif Vissarionovici Djugashvili-Stalin) şi de către comuniştii lui Ghenadi Ziuganov (admiratorii mareşalului Jukov, ai lui Stahanov şi ai imperialismului rus). Tot astfel, există de-acum o literatură copleşitoare privind crimele în masă, represiunile şi samavolniciile soldate cu atâtea sute de mii de victime în România (dintre care unele chiar în decembrie 1989 şi în iunie 1990).
Amânarea măsurilor ce rezultă din Raportul Final (sintezate în concluziile şi recomandările din acest document, dintre care o parte au fost asumate în discursul din 18 decembrie) nu este justificată. Argumentul că suntem în plină criză nu mi se pare valid. Bulgaria trece şi ea prin criză, iar instituirea zilelor memoriale (una pentru victimele totalitarismului fascist şi comunist, în spiritul Declaraţie de la Praga, alta pentru victimele dictaturii comuniste) nu presupune costuri financiare. Nimeni nu aşteaptă de la PSD, Ion Iliescu şi Victor Ponta să se entuziasmeze în raport cu asumarea trecutului traumatic. Dar alte formaţiuni şi alţi lideri poate că se vor hotărî, inspiraţi şi din exemplul bulgar, să susţină continuarea decomunizării pe linia legislaţiei, a pedagogiei memoriei şi a reparaţiilor pentru victime. Cred că traducerea în realitate legală a propunerilor IICCMER legate de zilele comemorative pentru victimele totalitarismelor din veacul trecut trebuie să fie susţinute de toţi cei care respectă adevărul, demnitatea, justiţia.
*Zona de comentarii a fost închisă