Trăiesc senzaţia de alb. Poate de la azbestul cenuşiu al acoperişurilor. Sau de la uliţele prăfuite, alergând între valurile pământului.

Albicios e şi asfaltul pe care se târăşte autobuzul nostru. Mi-e milă de osiile-i greu încercate de gropi. Bitumul e atât de vechi, încât şi-a uitat esenţa, darămite culoarea.

Peste toate, pustietatea. Rar am zărit chipuri de-a lungul celor 80 de kilometri, de la Chişinău spre sud, până în raionul Căuşeni.

E tragicul acelei imagini de sălaş ferecat, în timp ce stăpânul a plecat, departe. Cine ştie când se mai întoarce. Dacă…

Sunt alături de noile mele cunoştinţe din Săcele. Ansamblul popular “Astra”. Îi însoţesc spre satul Zaim, unde vor da un spectacol.

Săcelenii au acceptat cu entuziasm invitaţia prietenilor de peste Prut. Aud despre legături mai vechi între cele două comunităţi.

După mai bine de două ceasuri apare un indicator de “localitate de graniţă”. Suntem aproape de hotarul cu Ucraina.

Ostaşii sovietici şi crucea deportaţilor

Coborâm în faţa Căminului Cultural. Cenuşie clădire, înaltă, pătrăţoasă, cu aspect milităros. Construită, din câte am aflat mai târziu, prin anii ’70.

Ne aflăm în centrul comunal. În vecinătatea Culturii este Primăria. Flancată de două istorii. Paralele.

În dreapta, un ansamblu din perioada sovietică. Patru statui, dintre care doi soldaţi şi doi civili, un bărbat şi o femeie. Alături de ei, o coloană pe care scrie în ruseşte. Îmi sunt familiare doar cifrele, 1941-1945.

Cineva îmi explică ideea cu soldaţii şi civilii. Primii sunt mândri de victoria lor de pe front. Ceilalţi, părinţii, oftând după odraslele lor.  

În stânga Primăriei e o cruce construită în anii din urmă. În amintirea deportaţilor.

Mă uit la cele două simboluri. Câţiva metri le despart. Ostaşii, impunători prin masivitatea pietrei. Troiţa, în schimb, abia reuşeşete să scoată capul de sub umbra cizmelor.

Unii poate se întreabă de ce mai e sculptura sovietică în picioare. Eu nu mă mir. Văzusem nu demult, aproape de centrul Chişinăului, ceva similar. “Monumentul comsomolistului Leninist”. Măcar acolo e scris în româneşte.

Alţii care au fost prin tot felul de colţuri ale Basarabiei îmi spuneau că vechea propagandă e încă prezentă prin alegorii dintre cele mai neaşteptate.

Satul troiţelor

Monografia localităţii reprezintă, mai mult decât istoria, un exemplu despre cum îşi văd aceşti oameni prezentul, în oglinda trecutului.

“Avem atâtea letopiseţe în preajmă!”, îmi spune profesorul Ion Găină, autorul primei cărţi, dintr-o serie pe care şi-o promite, în care vrea să expună trăirile consătenilor săi.

Cine să-ţi spună despre negurile care s-au abătut peste Basarabia, dacă nu cei care le-au trăit şi le-au suferit?!

Dintre zămeni, cum le zic vecinii lor, 119 au fost trimişi cu forţa în Siberia. Mai târziu, 16 tineri au luat calea războiului din Afganistan. Alţi patru duşi la Cernobâl, după catastrofă. A venit războiul de pe Nistru, din 1992. Măcar acum nu i-a mai obligat nimeni. S-au dus ei, 116 bărbaţi.

Nu te mai miri când vezi la răspântii troiţe. Sunt 25, în total. Fiecare ridicată de câte o familie. În memoria cuiva drag. Toate au apărut pe parcursul a 26 de ani. Cea mai nouă, în 2016. Dar, cu siguranţă, nu ultima.

Românii, majoritari dintotdeauna

Componenţa etnică a localităţii nu s-a schimbat de pe timpul României Mari. La recensământul din 1930 erau 537 de gospodării. Românii într-o proporţie covârşitoare, de 2.496 de persoane, în comparaţie cu cei 30 de evrei, 25 de ruşi, 11 germani şi doi polonezi.

Datele actuale marchează, între cei 4.456 de trăitori, proporţia de 98% declaraţi români-moldoveni. E drept, un talmeş-balmeş, ca moştenire a sovietismului. “Dar ne vindecăm, sigur”, e convins primarul Ion Veste.

Îndemn câţiva puştani la un mic exerciţiu. Voi ce sunteţi? “Români, domnule”. Şi ce limbă vorbiţi? “Moldoveneasca”.

Doar atunci când îi auzi cântând imnul satului Zaim îţi dai seama că ştiu la ce fel de rădăcini se referă.

Imnul satului Zaim

Da, aţi citit bine, Zaimul are propriul imn, intitulat “Vatra noastră”. Versurile şi muzica sunt ale profesorului Ion Găină.

Iată cele două strofe. Şi cele două refrene.

Prima strofă. “Zaimul, vatra noastră veche/La hotar cu Valul lui Traian/În Bugeac el nu are pereche/Botna-i cântă-n şopot de alean”.

Refren. “Aici soarele răsare/Trece-n sat pe Podul Alb/Şi străbuni la Malul Mare/  Ne întâmpină cu drag/Aici mama ne aşteaptă/Aici cerul e mai bland/Iar credinţa cea curată/Arde-n candelă oricând”.  

Strofa a doua. “De la noi au răzbătut prin hume/Ale limbii sfinte adevăruri/   Mateevici, el le-a scos în lume/Neamului să poarte slavă-n ceruri”. 

Al doilea refren. “Noi aici, acasă, vom rămâne/Să-mplinim destinul ce ni-i dat/    Vatra este, ştie orişicine/Locul Sfânt de Dumnezeu lăsat”.

Drapelul şi stema obştei au fost recunoscute, încă din 2002, de Comisia de Heraldică a Republicii Moldova.

Nu e vorba nici pe departe de separatism, ci de afirmarea identităţii. “Noi, cei de astăzi, suntem datori să perpetuăm bunele trăiri ale consătenilor noştri din toate timpurile, pentru urmaşii noştri”, explică edilul.

Lacrimile mamelor

Culeg şi eu o filă din prezent, stând de vorbă cu patru doamne pe care le-am întâlnit în faţa Căminului Cultural. Fac cunoştinţă cu Maria, cu Nadejda, cu Nina şi cu Claudia.

După necesarele convenienţe apar şi chestiunile grave. Prima, legată de copiii plecaţi peste hotare, la muncă.

O mică recenzie şi îmi dau seama de amplitudinea situaţiei. Maria are trei copii, dintre care doi afară. Nadejda, doi copii, ambii departe. Claudia, doi băieţi. Oftează de dorul lor. Nina, doi copii, unul în pribegie, altul acasă.

Zaimul e totuşi comună mare. Ştiu deja cifrele. “Pe hârtie!”, mă îndeamnă Nina să iau la pas uliţele satului, să văd în câte curţi nici câinii nu mai latră.

Îi spun că deja încercasem, ceva mai devreme, să mă pierd în labirintul care îmi păruse mai degrabă muzeu.

Revolta Mariei la “graniţa” nistreană

Maria duce discuţia şi pe un alt făgaş care îi macină sufletul. Lucrează în Tighina, la spital. E soră medicală, în Pediatrie. Oraşul se află sub autoritatea separatiştilor din aşa-zisa republică transnistreană.

Femeia vorbeşte prin tot trupul ei. Se înroşeşte, de emoţie. Dar nu poate să ţină în ea ce are de spus. Face naveta între casă şi datorie. La pseudo-graniţa nistrenilor, în fiecare dimineaţă, e obligată să completeze un formular. Să scrie motivul pentru care intră în acel teritoriu.

“Eu muncesc de o viaţă la Spitalul din Tighina. Înţelegeţi? De o viaţă!”. Iar grănicenii nistreni, de parcă n-ar cunoaşte-o, îi impun completarea ţidulei. Evident, în limba rusă. “M-am săturat de limba rusă!”, îşi descarcă furia. Şi la spital la fel, toate documentele în ruseşte.

Într-o zi n-a mai rabdat. Microbuzul ajunge în punctul vamal, iar şoferului i se impune să aştepte, cu motorul oprit. Nu se ştie până când. Maria se uită la ceas. Întârzie. Are pacienţi. Vede că nu se întâmplă nimic.

Coboară. Se duce la primul soldat nistrean, întrebându-l ce se întâmplă. El îi zice că aşa e ordinul. Ea refuză o asemenea situaţie. Merge la ghişeul de control şi întreabă la fel. “Cât mai aştept?”.

“Dacă nu eraţi la nivel înalt, vă băgam la subsol!”

Soldatul de acolo începe să râdă şi le zice colegilor lui. “Uitaţi-vă la ea ce zice pe pământul ruşilor”.

Atât îi trebuie basarabencei. Furtuna se iscă din senin. “Să vă duceţi în Rusia voastră, că aici nu e pământul Rusiei!”, s-a răstit la ei.

Apoi le-a întors spatele şi l-a sunat pe directorul de la spital, să-i spună ce se întâmplă, şi să telefoneze cui ştie el, numai să deblocheze vama, că ea trebuie să ajungă la lucru.

Trec câteva minute şi din gheretă apare o cătană, făcându-i semn şoferului să treacă mai departe cu maşina lui, cu tot cu pasageri.

N-o uită însă pe năpraznica de mai devreme. “Sunteţi la nivel înalt!”. Adică directorul sunase pe cineva, sus-pus. “Dacă nu eraţi la nivel înalt, vă băgam la subsol!”, a fulgerat ameninţarea.

Mariei îi răsar lacrimi în ochi. “E pământul nostru şi uitaţi-vă cum îşi bat joc de noi, cum ne umilesc! În fiecare zi ne umilesc aşa. Pe pământul nostru”. Se lasă liniştea în micul nostru cerc.

Poza de final

Apare şi un bărbat, între timp. E soţul Ninei. Vladimir. Îmi spune că pe aici, aşa cum pot observa şi eu, “totul e încremenit”. Face roată cu mâna. Repetă expresia asta. “Încremenit!”.

Vreau să destind atmosfera. Le propun să ne pozăm, în amintirea acestei întâlniri. Amare zâmbete mă înconjuară. 

Fanfara satului Zaim şi majoretele întâmpină oaspeţii. Până să intrăm în sala de spectacole, apar fetele şi flăcăii dansurilor populare din localitate.

Se prind în horă, pe platoul din faţa Casei de Cultură. Muzica răsună prelung. Paşii copilandrilor zboară, în răsunetlor multitudinii de aplauze.

Piaţa întreagă e un murmur. Câţiva puştani s-au urcat pe umerii împietriţilor soldaţi sovietici, să vadă mai bine întreaga scenă.

“Noi nu mai vrem să trimitem vin în Rusia”

În programul călătoriei se află şi o scurtă oprire la o întreprindere de vinificaţie din Sălcuţa. Comună învecinată cu Zaimul. Chipuri blânde ne întâmpină. Un inginer se oferă drept ghid.

Îl întreb cum e cu relaţia comercială cu Rusia, ştiind de embargoul Moscovei faţă de vinul moldovenesc.

“Noi nu mai vrem să trimitem vin în Rusia. Dar dacă vrei, se poate”, accentuează, explicându-mi cum e cu aprobările care se pot obţine. Îmi dă de înţeles că acolo nimic nu e bătut în cuie.

De ce nu mai vreţi să trimiteţi marfă în Rusia? “Nu ne convine preţul lor”. Şi atunci ce faceţi cu producţia?

Următoarea ţintă, România

Anul trecut au exportat în Occident toate cele opt milioane de litri de vin pe care le-au obţinut. În Germania, Marea Britanie, Belgia.

În 2017, la o mare competiţie din Franţa, “Tămâioara de Sălcuţa” a câştigat aurul. Iar cupajul între Riesling şi Traminer, argintul.

“Ne pregătim să lansăm o gamă pentru România”. De când? “De la anul”. În România ce fel de vin o să aduceţi? Mai întâi a fost studiată piaţa, rezultând că românilor le plac vinurile dulci şi cupajele.

Din strugurii autohtoni rezultă cinci soiuri roşii şi zece albe. Cel mai nou e şi cel mai vechi, în acelaşi timp. Nu înţeleg. Se referă la “Viorica”, rezultat al Institutului Viei şi Vinului, din 1965. Nou, în sensul că de un an face iarăşi parte din familia licorilor sălcuţene.

„Mulţumesc Domnului că s-a terminat!”

În locul unde am poposit a fost o unitate viticolă încă de la mijlocul anilor ‘60. Cu un patrimoniu de 500 de hectare de viţă-de-vie. După căderea URSS-ului era aproape de faliment.  

“Eu m-am născut în vremea URSS-ului. Mulţumesc Domnului că s-a terminat! Era teroare. Nu aveai de niciunele”, aud vorbele încă tânărului, amintindu-şi în treacăt de anii copilăriei.

Întreprinderea e cumpărată în 1995 de familia Pâslaru, originară din Bucovina. „Ei au salvat totul aici”. în special locurile de muncă. Adică 200 de localnici au o pâine de mâncat, de la fabrică. Plus zilierii, în vremea culesului.

Din păcate, Eugen Pâslaru s-a prăpădit cu numai o lună în urmă. Fiul duce mai departe munca tatălui.

Utilajele vechi dorm într-o hală. Cele abia cumpărate din Italia şi România îşi fac rodajul, în alt spaţiu. “Putem să îmbuteliem 3.000 de sticle pe oră”, spune Victor Răilean, vinificator-şef.

“Iaca, muncim”

Zăresc un grup de muncitori cum se uitau curioşi spre noi, fără a îndrăzni să ne zică ceva. Mă duc spre ei. Se fâstâcesc, asemeni unor copii, încercând să se topească prin diverse unghere.

O femeie între două vârste are curaj şi mă priveşte în ochi. Se miră doar când îi zic “săru’mâna”, ca şi cum n-ar fi învăţată să i se acorde respect.

Ce mai faceţi, doamnă? “Iaca, muncim”. O cheamă Tamara. Are doi copii. Mari. Unul lucrează în Rusia, altul la Chişinău.

“Am muncit şi eu în Italia”, dă din mână, a lehamite. Aşa rău a fost? “Fost!”, adică nu mai vrea. O lună şi jumătate a stat acolo.

Ce-a fost rău? “Îşi băteau joc de noi”. Cine? “Ai noştri”, vrea să pună punct acestui capitol.

Zece ouă pentru o cămaşă

Îi apreciez statura dreaptă, privirea senină. Femeie frumoasă. Şi aprigă. Simt din tăişul cuvintelor. Mă hotărăsc să continui dialogul.

Ce salariu aveţi aici? “Am 2.000 de lei” moldoveneşti. Şi vă ajung de la o lună la alta? A plătit 3.750 de lei pentru 500 de metri cubi de lemne. Are şi instalaţie pe gaz, pentru gătit. Întreţinera ei o costă 1.000 de lei pe lună.

Deci nu rămâneţi cu mare lucru. “Ca toată lumea, pe la noi”, îşi păstrează emoţiile în frâu.

Nu mai aşteaptă alte întrebări. Îmi zice ea, dintr-odată, de târgul săptămânal din Sălcuţa. Vin negustori de peste Nistru. De la Tiraspol. Cu haine şi cu încălţăminte. Cumpăraţi? “Nu”. Cum nu? “Schimbăm”.

Mă fac că nu înţeleg. Abia acum zâmbeşte. Şi-mi explică. “Troc”. Ţăranii le dau transnistrenilor produse agricole, iar tiraspolenii le oferă panoplia lor, din Rusia şi din Belarus.

Cât daţi, de pildă, pe o pereche de pantaloni? Sau pe o cămaşă? “Zece ouă”. În ambele cazuri câte zece ouă? “Da”.

Nu mai are timp de vorbit. O cheamă şefii. Îi strâng mâna doamnei Tamara. Apoi mi-a părut rău ca nu i-am sărutat-o. Pentru ochii ei limpezi.

 

 

 

 

 

 

Te-ar putea interesa și: