Regizorul austriac Stefan Ruzowitzky declară pentru EVZ că filmul „Falsificatorii“, pentru care a luat Premiul Oscar, s-a vândut slab până la decernarea premiilor. După triumful de la Hollywood, a devenit fenomen de masă. „Îl văd şi oameni care nu merg de obicei la cinematograf şi care preferă subiecte mai populare, mai uşoare“, spune regizorul.
Stefan Ruzowitzky a adus Austriei un Oscar, pentru „Falsificatorii“, cel mai bun film străin. A primit, în schimb, onoruri, discursuri şi cronici fluviu în toată presa. „Nu mă simt erou naţional“, a replicat regizorul filmului „Falsificatorii“. El îşi doreşte ca filmul său să provoace gesturi reparatorii în memoria evreilor ucişi în lagărele de concentrare. Să provoace neuitarea.
Am stat de vorbă cu Stefan Ruzowitzky în Sala de Marmură a Abaţiei Klosterneuburg, cu prilejul deschiderii unei expoziţii în memoria victimelor lagărelor de concentrare. Sunt expuse aici mărturii ale Holocaustului, dar şi istoria reală a celei mai mari operaţiuni de falsificare, poveste care a stat la baza filmului. În spatele vitrinei pe care tronează Oscarul poţi vedea câteva bancnote şi acţiuni false produse în lagărul de la Sachsenhausen de echipa de deţinuţi evrei, condusă de Sorowitsch.
O parte din încasările pentru vizitarea expoziţiei vor fi folosite pentru renovarea cimitirului evreiesc din Klosterneuburg. Aşa şi-a dorit Ruzowitzky. DIALOG
„Îmi place să-mi confrunt eroii cu dileme morale“
Carmen Bendovski: Sunteţi, în general, un adept al artei angajate sau doar această istorie despre evrei şi lagăre de concentrare v-a determinat să lăsaţi „o urmă în memoria urmaşilor“? Stefan Ruzowitzky: De fapt, da, sunt ceea ce se cheamă un moralist. Îmi place să-mi confrunt eroii cu dileme morale şi îmi place să fac filme bune, antrenante, tensionate, vesele, dar care, pe de altă parte, oferă spectatorului conţinuturi asupra cărora poate reflecta. Găsesc la fel de neinteresante filmele cu subiect banal şi pe cele centrate doar pe mesaj. Mesajul este acela care face diferenţa între industria americană şi cea europeană? Acesta să fie potenţialul european? Este nevoie de acest potenţial pentru a afirma o anume identitate? Răspunsul clasic ar fi că americanii nu produc decât entertainment banal, în timp ce europenii pun prea mult preţ pe mesaj. Dar asta ar însemna să uităm ce înseamnă filmul. Cred că cele două direcţii se întâlnesc în ceea ce am spus mai devreme: în filme cu priză la public. Filme cu priză la public, dar cu tematică relevantă! Asta încerc eu să fac şi de aceea mă simt „acasă“ şi în cinematografia europeană, şi în cea americană. În doar două-trei luni, încasările în SUA au depăşit 2,5 milioane de dolari, cele din Anglia 1,7 milioane de lire sterline. În Austria, la sfârşitul lunii martie, deci la un an de la lansare, filmul fusese vizionat de 140.000 de spectatori. Sunteţi mulţumit cu aceste cifre? Acum, da. Numărul spectatorilor a fost, la început, cel obişnuit pentru un film de artă. După câştigarea Oscarului a devenit „fenomen de masă“. Îl văd şi oameni care nu merg de obicei la cinematograf şi care preferă subiecte mai populare, mai uşoare. Filmul a devenit un succes de casă. Acesta este efectul secundar al premiului, fie el Oscar, fie el Palme D’Or: e instrument eficient de marketing şi PR. Există şi o altă poveste în spatele poveştii spuse în „Falsificatorii“? Mulţi autori, atunci când vorbesc despre opera lor, aproape că o mai „scriu“ o dată. Hmm... Greu de spus. Abordez subiectele fără a căuta anumite mesaje pe care să le transmit. Cred că un film bun este acela prin care autorul îşi vinde întregul său sistem de valori, imaginea sa despre lume. Despre asta, cred, vorbim şi în cazul filmului „Falsificatorii“. În general, din interviuri reies aspecte pe care le-am atins fără să-mi dau seama, aspecte care mi „s-au întâmplat“ pentru că am pus în film, cu adevărat, tot ceea ce am crezut despre subiect, chiar dacă aceste lucruri nu sunt întotdeauna explicite sau în prim-plan, dacă vreţi. Care este relaţia dumneavoastră cu Salomon Sorowitsch, personajul principal, genialul falsificator? Pot să mă identific foarte bine cu el. Această contradicţie între idealism şi pragmatism este, aveam să constat şi eu, tema mea principală. Am avut revelaţia în cursul unei dezbateri publice. Este problema clasică a unui regizor. Porneşti să faci un film cu idealuri extraordinare, cu principii şi sfârşeşti în compromisuri. Vremea, talentul actorilor, bugetul filmului... Trebuie să fii pregătit să te adaptezi permanent. Şi ajungi seara să te întrebi: oare n-ai făcut prea multe compromisuri? Mă asemăn foarte tare cu Sorowitsch, care încearcă să se strecoare cum poate mai bine! Dacă aş fi precum celălalt personaj, Burger (n.r. - Adolf Burger, membru al reţelei de falsificatori, supravieţuitor al lagărului de la Sachsenhausen, trăieşte la Praga), n-aş mai termina nici o zi de filmare! Cum explicaţi subfinanţarea industriei cinematografice într-o ţară ca Austria, care se situează pe unul dintre primele locuri în Europa în ceea ce priveşte finanţarea culturii? Austria nu are, din păcate, o tradiţie a filmului. Acest fapt are legă tură, cu siguranţă, cu ruperea unei tradiţii, în perioada nazistă, când mulţi creatori de talent au fost nevoiţi să emigreze. După cel de-al Doilea Război Mondial nu a mai existat niciun fir care să poată fi reînnodat. Doar opera şi teatrul se scriu în Austria cu majuscule, şi de aceea trebuie spus politicienilor, presei şi publicului că filmul este foarte important şi el. Filmul oferă posibilitatea de a-ţi face cunoscută ţara, chiar dacă imaginea prezentată este autocritică şi neconvenabilă. Aveţi deja un alt proiect, un subiect, o idee? Mi se dă acum foarte mult de citit, desigur. Habar n-am cum o să reuşesc să citesc tot. Ar fi frumos să pot face un proiect mare, internaţional, pentru că acum există premisele. În ceea ce priveşte subiectele, mai degrabă aştept să văd ce mi se oferă. Aşa am făcut în ultimii ani. Nu am încercat să vând o idee, ci am fost abordat de producători care mi-au livrat cărţi, documentaţii, idei. Îmi place stilul ăsta de lucru. Îl percep ca pe o provocare. Vine cineva şi te întreabă dacă nu vrei să faci un film despre studenţii medicinişti la disecţii sau cam pe aici. Şi te gândeşti: de ce nu? Aşa s-a născut „Anatomia“. Nici în cazul filmului „Falsificatorii“ nu a fost altfel.
REGIZORUL Are 47 de ani
Stefan Ruzowitzky s-a născut în anul 1961. Trăieşte la Klosterneuburg, localitate rezidenţială lângă Viena. Recent, a devenit cetăţean de onoare al oraşului. Premiul Oscar este expus la Abaţia Klosterneuburg. Studii. Teatrologie şi istorie la Universitatea din Viena.
Slujbe. A lucrat ca regizor, producător de televiziune, a realizat clipuri publicitare şi producţii muzicale destinate pieţei video. Performanţe. Filmul „Ţăranii“ a obţinut numeroase premii internaţionale, iar „Anatomia“, cu peste două milioane de spectatori în Germania, a reprezentat cel mai mare succes comercial al său, până acum. Filmul „Falsificatorii“ a fost premiat cu Palme D’Or la Cannes şi a primit ultimul Premiu Oscar pentru film străin. ÎN NOIEMBRIE
Întâlnire Ruzowitzky- Mungiu
Stefan Ruzowitzky ştie, desigur, că regizorul român Cristian Mungiu a câştigat Premiul Palme D’Or cu filmul „432“ şi găseşte interesantă ideea unei întâlniri cu acesta. Subiectul principal al probabilei discuţii: starea industriei cinematografice din România şi Austria. Locul întâlnirii: cea de-a doua ediţie a Festivalului de Film pe care Institutul Cultural Român din Viena îl va organiza în luna noiembrie, anul acesta. FILMUL Istorie reală Filmul se bazează pe istoria reală a celei mai mari operaţiuni de falsificare de bani cunoscută în istorie. Afacerea Bernhard. S-a derulat în lagărul din Sachsenhausen, unde zeci de evrei au fost închişi într-o „colivie de aur“ pentru a produce peste 130 de milioane de lire sterline şi acţiuni false la Banca Londrei.
Scopul: destabilizarea economiei Angliei. Personajul. Şeful comandoului de falsificatori, Salomon Sorowitsch (interpretat de Karl Marcovics), trăia pe picior mare, în lumea cazinourilor, a femeilor frumoase si a foşnetului de bancnote (false) cu care arunca în stânga şi în dreapta. În 1944, devine creierul operaţiunii din Sachsenhausen. Colaborează fără rezerve pentru a supravieţui.