Evenimentul Zilei > EVZ Special > Orașul fantomă. Cum a devenit o renumită mină sovietică un al doilea Cernobîl
Orașul fantomă. Cum a devenit o renumită mină sovietică un al doilea Cernobîl

Orașul fantomă. Cum a devenit o renumită mină sovietică un al doilea Cernobîl

Există un oraș care a împărtășit trista soartă a Cernobîlului, deși nu a fost devastat de un accident nuclear. Fostul orășel minier a fost una dintre victimele căderii URSS.

Este vara lui 1976. Oamenii din orășul minier Kadykchan din estul îndepărtat al Rusiei dau năvală la cinematograful local pentru a viziona un nou film despre un dezastru: un om de știință care se luptă să salveze Japonia de un tsunami catastrofal. Cel care stă în cabina de proiecție este Vladimir Voskresensky, un tânăr de 18 ani, cu păr negru și mustață subțire. A absolvit o școală tehnică, iar aici este primul său job.

Cum a devenit un orășel înfloritor sinonim cu dezastrul

Fix peste două decenii, orașul lor avea să cadă pradă unei catastrofe similare celei din film, dar la nivel simbolic. Kadykchan va înceta curând să existe. A existat un accident la o centrală nucleară, însă era vorba doar de un film.

Incidentul din film s-a întâmplat în perimetrul Cercului Arctic rusesc, la peste 4.000 kilometri distanță de Kadykchan, lângă orașul Kirovsk.

Kirovsk devenise o locație de filmare atât de populară încât era denumit Hollywood-ul Arctic. Orașul avea și o mină de apatit, un fosfat folosit la producția de fertilizatori. Imediat după căderea Uniunii Sovietice, industria locală de minerit era în pragul falimentului.

În soarele fierbinte de august, Vladimir Voskresensky arată reporterului BBC locurile care îi sunt familiare pe str. Octombrie, unde și-a petrecut cei mai frumoși ani de viață. În prezent e plin de clădiri din era sovietică abandonate. Aerul poartă o tăcere înfricoșătoare, însă amintirile lui Vladimir retrezesc locul la viață.

Vladimir Voskresensky

A trăit întreaga viață în regiunea Magadan. În 1938, tatăl său Mihail a fost trimis într-un lagăr de muncă pentru a executa o sentință de 5 ani pentru o condamnare în urma unui delict minor. Mama sa Yevtaliya, din zona Uralilor, a sosit în 1946 ca voluntar al Organizației Tineretului Comunist. Ambii săi părinți erau electricieni. În 1974 familia s-a mutat la Kadykchan, într-o zonă cunoscută sub numele de Kolyma. E un nume care încă evocă frică rușilor.

Kolima, lagărul de exterminare al lui Stalin

Tabăra de muncă de la Kadykchan a fost inaugurată în anii 30 de Stalin, care viza industrializarea rapidă a URSS. Aproape un milion de prizonieri au trecut prin Kolyma într-un sfert de secol, cât a durat tabăra. Cel puțin 200.000 au murit în condiții vitrege: hrană precară, echipamente inadecvate și temperaturi care ajungeau la -50C iarna.

Când Vladimir și părinții lui s-au mutat aici, tabăra era închisă. Mai existau doar două mine, nr. 7 și nr. 10, operate de civili. Veneau mineri din toată țara, atrași de salariile bune și promisiunea unui apartament. Populația a crescut la aproape 6000 de oameni în deceniul următor. În anii 70 se ducea o viață bună. Magazinele erau pline de marfă, existau un spital și două școli. Totul era organizat în jurul minei, inclusiv programul cinematografului. Vladimir își amintește ce petreceri și aniversări de neuitat se țineau aici, cu pește și bere după pofta inimii. În 1987 s-a mutat din oraș și s-a angajat la o centrală electrică din apropiere. Începea epoca Gorbaciov și a perestroikăi.

Vladimir și Tatiana

Ghenadi Shchepalkin și soția lui Tatiana sunt din Kadykchan. Ea este chiar primul copil născut la maternitatea orașului. S-au cunoscut la discoteca școlii în 1984 și a fost dragoste la prima vedere în luminile nordului. S-au căsătorit în 1988, iar anul următor Ghenadi s-a angajat la mina nr. 7. În oraș veneau mereu oameni, totul era în schimbare. După anii 90, când URSS s-a prăbușit, viața în Kadykchan a devenit mai dură. Salariile nu se mai plăteau la timp, iar copiii erau flămânzi uneori, își amintește Tatiana.

Minele pustiului

Mina nr. 7 s-a închis în 1992. Oamenii începeau să plece în alte zări. Brusc, în 1996, a lovit tragedia.

Pe 15 noiembrie, se apropia ora de ieșire pentru schimbul de dimineață, însă o explozie de metan a pulverizat mina nr. 10. 6 mineri au fost omorâți. Autoritățile au decis să închidă minele, proces meticulos care a durat ani de zile. Începea o eră de sărăcie și nesiguranță pentru locuitori, reflectată în ziarele vremii. În 1998, extracția de cărbune s-a închis definitiv în Kadykchan, după 60 de ani.

Oamenii erau panicați, căci compensațiile mici oferite familiilor minerilor aveau termen de garanție limitat pentru diferite produse, își amintește mătușa Tatianei. Când ultimii cetățeni au plecat, toate clădirile centrale au fost incendiate, inclusiv faimosul cinematograf al minerilor. “Sufletul meu nu putea crede”, rememorează Vladimir acel moment.

Kirkovsk renaște din propria cenușă

În sud-vestul Moscovei, oameni provenind din 14 regiuni din toată țara participă la o conferință, în 2017. Toți reprezintă mono-orașele, ca Kadykchan, a căror economie se bazează pe o singură industrie, deseori șchiopătândă. Pe lista de criză a guvernului se află 319 orașe care însumează 10% din populația țării, peste 14 milioane de oameni.

Mono-orașele au un număr dublu de șomeri față de un oraș mediu, arată unul dintre speakeri. Un studiu arată că 60% din locuitori își decriu viața ca intolerabilă. Acum 11 ani a fost demarat un program național de dezvoltare a acestor orașe, care a investit peste 450 milioane de dolari până în 2020. Programul este supervizat de președintele Putin și pune accent pe conexiunea comunităților locale. Instrumentele sale sunt atragerea investițiilor private, crearea locurilor de muncă și implementarea unor proiecte de regenerare urbană.

În orașul Kirovsk, învecinat cu orașul fantomă Kadykchan, lucrurile încep să se miște: o fabrică de jucării sau un parc tehnologic au însuflețit orașul. Zona din proximitate e plină de mine abandonate. S-au anunțat centre de divertisment și comerciale, dar și dezvoltarea sectorului high-tech și a micilor afaceri. Într-un cuvânt, se dorește crearea unui hub regional care să se integreze economiei naționale.

Scriitorul Aleksandr Bondarev a jucat un rol mic de prizonier într-un serial de televiziune despre Gulagul lui Stalin în 2007. “Vroiau oameni care să pară învinși de viață“. E doar unul din numeroasele cazuri de cetățeni din orașul minier cu 30.000 de oameni de dincolo de Cercul Arctic care apela la diverse soluții pentru a supraviețui unui deceniu extrem de dificil. Fost profesor de literatură rusă, Bondarev a fost concediat în anii 90 când economia a colapsat. A fost deceniul când cel mai mare angajator local, compania minieră Apatit, s-a închis. Gara a fost vândută și abandonată. Aeroportul a dat faliment, magnificul cinematograf s-a închis. A fost singurul deceniu când nu au mai rulat filme.

Uzina de vise din Hollywood-ul Arctic

Până în 1992, regizorii de film sovietici dădeau năvală la Kirovsk atrași de cadrul natural fotogenic care părea un Vest sălbatic rusesc. Era cunoscut ca Hollywood-ul arctic, fiind și ușor accesibil. Cineaștii au început să revină odată cu deschiderea PhosaAgro, o companie agrochimică controlată de omul de afaceri Andrey Guryev. Acesta a cumpărat o cotă majoră în Apatit. Compania deține unul dintre cele mai mari depozite din lume de apatit, esențial în agricultură. PhosAgro transformă acum Apatit într-o afacere din secolul 21.

Directorul minei de apatit din Kirovsk, Andrey Abrashitov, este la a patra generație de mineri. Un bărbat înalt și bine făcut cu capul ras, Andrey povetește că străbunicul și bunicul lui au lucrat în mină toată viața, la Donețk (actuala Ucraină). A intrat în câmpul muncii însoțindu-l în schimburi pe tatăl său. Recunoaște că în ultimii 20 de ani a văzut schimbări colosale. Mina din Kirvosk s-a deschis în deceniul 3, însă era o muncă infernală, își amintește Andrey. Ca toți locuitorii urbei, respectă munca amară și rezistența aproape miraculoasă a minerilor, care deseori mureau în acele zile de început.

În prezent, viitorul rimează cu speranța. PhosAgro a investit milioane de dolari în tehnologie de excavare de ultimă oră la rețelele pe care le operează în Kirovsk și împrejurimi. Există și două fabrici mari de procesare a minereurilor pentru export. Mineritul acordă atenție acum regulilor de securitate, iar salariile sunt bune. Un miner poate lua până la 1.700 dolari lunar, un salariu excelent pentru standardele rusești. Dar progresul are și un trist revers.

În ultima decadă, Apatit a redus forța de muncă de la 10.000 la 5.000 de oameni. Unii au fost concediați și au încercat să-și deschisă o afacere, dar majoritatea au fost transferați la alte companii din trust. Firmele de credit prosperă, deci nu toată lumea a făcut o tranziție de succes în sectorul privat. Totuși, autoritățile încearcă să le amintească oamenilor de vremurile bune. Pensionarii și nostalgicii pot face poze într-o sală decorată ca o sufragerie din anii 80, înainte de căderea imperiului sovietic.

Sursa: BBC

Surse foto: englishrussia.com, BBC

 

 

Publicat in categoriile: EVZ Special, International
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: