De două săptămâni, presa progresistă americană (și din Europa Occidentală) a dat în clocot. William Barr, Procurorul General al Statelor Unite și un catolic convins, a rostit vineri, 11 octombrie 2019, la Facultatea de Drept a University of Notre Dame din Indiana, un discurs despre libertatea religioasă în Statele Unite.

„Bill Bar’s First Epistle to the Heathens” („Prima epistolă a lui Bill Barr către Barbari”) – The New Republic; „William Barr’s Wild Misreading of The First Amendment” („Înțelegerea proastă și brutală a Primului Amendament de către William Barr”) – The New Yorker; „Is This Barr’s Cry for Help?” („Este acesta străgătul de ajutor al lui Barr?” – Washington Post; „A Threat To Democracy” („O amenințare la adresa democrației”) – The Guardian; „William Barr is Neck-Deep in Extremist Catholic Institutions” („William Barr este băgat până-n gât în instituțiile catolice extremiste”) – The Nation etc. etc.

Nici împotriva lui Donald Trump nu s-a mai văzut o asemenea revărsare de ură. Și pe bună dreptate. Discursul lui William Barr face o analiză tăioasă a degradării sociale și politice a Statelor Unite sub asaltul forțelor care își spun „progresiste”. Dar radiografia sa necruțătoare este valabilă pentru situația din întregul Occident.

Cum presa a dat importanță mai cu seamă reacțiilor, neglijând (cu excepția unor citate trunchiate) cauza, am decis să public mai jos discursul integral al Procurorului General al Statelor Unite, pentru ca fiecare să judece cu mintea proprie.

Iată-l:

„Astăzi, aș vrea să vă împărtășesc câteva gânduri despre libertatea religioasă în America. Ea reprezintă o prioritate importantă a administrației (Trump) și implicit a Departamentului Justiției.

Am creat în interiorul Departamentului un grup de lucru alcătuit din diferiți componenți care au avut activitate în acest domeniu, inclusiv Biroul Solicitantului General, Divizia Civilă, Oficiul pentru Consiliere Juridică și altele. Avem regulat întruniri. Supraveghem îndeaproape cazurile sau evenimentele din țară în care statele aplică în mod greșit Establishment Clause discriminând credincioșii, sau cazurile în care statele adoptă legi care împiedică libera exercitare a religiei.

De la Părinții Fondatori, a existat un puternic consens legat de importanța esențială a libertății religioase în Statele Unite.

Imperativul protejării libertății religioase nu era doar o plecăciune făcută către cele sfinte. El reflecta convingerea Părinților Fondatori că religia este indispensabilă menținerii sistemului nostru liber de guvernământ.

În celebra sa broșură din 1785, „Reculegere și protest față de libertățile religioase”, James Madison descrie libertatea religioasă ca un „drept față de oameni” dar o „datorie față de Creator” și o „datorie… mai veche și mai importantă decât revendicările societății civile”.

Au trecut mai bine de 230 de ani de când acest grup de mici avocați coloniali a condus o revoluție și a declanșat ceea ce ei considerau a fi o mare experiență, întemeind o societate fundamental diferită de cele anterioare.

Ei au elaborat o splendidă cartă a libertății – Constituția Statelor Unite – care limitează puterile guvernului, asigurând în același timp „Oamenilor” totală libertate de ne urma viețile atât ca indivizi cât și ca asociații.

Acest mare pas înainte către libertate a fost motorul unui progres uman fără precedent, nu doar pentru americani ci și pentru popoarele din lumea întreagă.

În secolul XX, formatul nostru de societate liberă a fost pus la grea încercare.

S-a pus dintotdeauna întrebarea dacă o democrație atât de dornică de libertate individuală s-ar putea opune unui stat totalitar.

Această întrebare a primit ca răspuns un „Da” răsunător, după ce Statele Unite s-au opus și au învins mai întâi fascismul și apoi comunismul.

Însă, în secolul XXI, ne confruntăm cu o provocare cu totul diferită.

Provocarea cu care ne confruntăm este exact ceea ce Părinții Fondatori prevedeau că va fi testul nostru suprem ca societate liberă.

Ei nu s-au gândit niciodată că principalul pericol pentru republică venea de la dușmani din exterior. Întrebarea crucială era de a afla dacă cetățenii unei societăți atât de libere își puteau păstra disciplina morală și virtuțile necesare supraviețuirii instituțiilor libere.

În ansamblu, viziunea Generației Fondatoare a fost inspirată de tradiția creștină clasică.

Acești bărbați de stat pragmatici au înțeles că indivizii, deși au potențialul de a face mult bine, au și capacitatea de a provoca mult rău.

Oamenii sunt supuși patimilor și poftelor puternice și, în absența înfrânării, sunt capabili să îi calce în picioare pe vecinii lor și comunitatea în general.

Nici o societate nu poate exista fără mijloace de înfrânare a rapacității individuale.

Dar dacă te bazezi pe puterea coercitivă a guvernului pentru a impune restricții, aceasta va duce inevitabil la un guvern prea dominator, care va provoca dispariția libertății, rămânând doar cu tirania.

Pe de altă parte, dacă înfrânarea nu este eficientă, rezultatul este la fel de periculos – imoralitatea – goana neînfrânată după satisfacerea poftelor personale în detrimentul binelui comun. Acesta nu este altceva decât o altă formă de tiranie: individul este aservit poftelor sale și șansele unei vieți comunitate sănătoase se prăbușesc.

Edmund Burke a rezumat aceste idei în limbajul său colorat tipic:

„Oamenii sunt calificați pentru libertatea civilă în exact aceeași măsură în care sunt dispuși să-și înfrâneze poftele… Societatea nu poate exista fără o putere de control plasată undeva; și cu cât este mai puțină în interiorul nostru, cu atât este nevoie de mai multă în afara noastră. Este scris în ordinea eternă a lucrurilor că oamenii cu pofte neînfrânate nu pot fi liberi. Patimile lor sunt cele care le făuresc lanțurile.”

De aceea, Fondatorii au decis să riște. Au numit aceasta un mare experiment.

Vor lăsa „oamenilor” o mare libertate, vor limita puterea coercitivă a poporului și vor acorda încredere disciplinei interioare și virtuților poporului american.

Cum spune Madison, „Am pariat viitorul nostru pe capacitatea fiecăruia dintre noi de a se guverna”.

Aceasta este ceea ce se înțelege cu adevărat prin „autoguvernare”. La începuturi, nu voia în primul rând să definească mecanismele prin care alegem un corp legislativ reprezentativ, ci se referea la capacitatea fiecărui individ de a se înfrâna și de a se guverna.

Dar care era sursa puterii acestui control interior? Într-o republică liberă, aceste restricții nu puteau fi implementate de niște regi filosofi.

Ordinea socială trebuie să decurgă de la oamenii înșiși, ascultând liber de preceptele valorilor morale interioare și împărtășite de ceilalți. Iar pentru a controla ființele umane voluntare, dotate cu o infinită capacitate de raționalizare, aceste valori morale trebuie să se bazeze pe o autoritate independentă de voința umană – ele trebuie să izvorască de la Ființă Supremă transcendentă.

Pe scurt, în viziunea Părinților Fondatori, guvernarea liberă era potrivită și durabilă doar pentru un popor religios – un popor care recunoaște că există o ordine morală transcendentă ce precede deopotrivă legislația de stat și legile omului și care are disciplina de a se controla pe sine potrivit acestor principii durabile.

Cum arăta John Adams, „Nu avem un guvern înarmat cu o putere capabilă să lupte cu patimile omenești, neînfrânate de moralitate și religie. Constituția noastră a fost făcută doar pentru un popor moral și religios. Ea este total inadecvată pentru orice fel de alt guvern.”

Așa cum remarca Părintele John Courtney Murray, principiul american nu era că:

„Un guvern liber este inevitabil, el este doar posibil, iar această posibilitate se poate realiza doar atunci când oamenii ca întreg sunt guvernați din interior de imperativele recunoscute ale ordinii morale universale.”

Cum favorizeză religia disciplina morală și virtuțile necesare pentru a susține o guvernare liberă?

În primul rând, ne furnizează bunele reguli după care să trăim. Generația fondatoare era creștină. Ei credeau că morala iudeo-creștină corespunde adevăratei naturi a omului.

Aceste precepte morale încep prin două porunci importante: să-l iubești pe Dumnezeu din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău; și iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți.

Dar ele ne oferă și îndrumare pentru legea naturală – o ordine morală reală și transcendentă care decurge din legea eternă a lui Dumnezeu –  înțelepciunea divină care guvernează întreaga Creație. Legea eternă este imprimată și reflectată de toate lucrurile.

Din natura lucrurilor putem prin rațiune și experiență să discernem normele binelui și răului care există independent de voința umană.

Seculariștii moderni resping ideea aceasta de moralitate ca pe o superstiție dintr-o altă lume impusă de un cler care vrea să distrugă bucuriile vieții. În realitate, standardele morale iudeo-creștine sunt regulile utilitare supreme pentru conduita umană.

Ele reflectă regulile care se potrivesc cel mai bine omului nu cândva în viitor, ci aici și acum. Ele sunt ca un manual de instrucțiuni al lui Dummnezeu pentru o mai bună funcționare a omului și a societății umane.

Tot astfel, încălcarea acestor legi morale consecințe nefaste pentru om și societate în lumea concretă. Este posibil să nu plătim imediat, însă, de-a lungul timpului, răul produs este real.

Însă religia ajută la a învăța, a forma și a obișnui oamenii să dorească ceea ce este bun. Nu o face prin legi oficiale – adică prin constrângere. O face prin intermediul unei educații morale și inspirând regulile informale ale societății – obiceiurile și tradițiile care reflectă înțelepciunea și experiența veacurilor trecute.

Cu alte cuvinte, religia contribuie la formarea unei culturi morale în sânul societății care inculcă și întărește disciplina morală.

Cred că suntem cu toții de acord că în ultimii 50 de ani religia a fost din ce în ce mai mult atacată.

Pe de o parte, am asistat la erodarea constantă a sistemului nostru moral iudeo-creștin tradițional și la un efort global pentru alungarea sa din spațiul public.

Pe de altă parte, constatăm ascensiunea galopantă a secularismului și  a doctrinei relativismului moral.

Conform oricărei estimări oneste, această bulversare morală a avut consecințe catastrofale.

Practic toate măsurile de patologie socială continuă să câștige teren.

În 1965, rata ilegalităților era de 8%. În 1992, în timpul primului meu mandat de Procuror General, era de 25%. Astăzi, este de peste 40%. În numeroase dintre zonele noastre urbane, această proporție este de circa 70%.

În paralel cu distrugerea familiei, observăm niveluri record de depresie și de boli mentale, adolescenți demoralizați, o rată a sinuciderilor în creștere, tot mai mulți tineri furioși și alienați, o explozie a violenței fără sens și o epidemie mortală a drogurilor.

Cum știți cu toții, peste 70.000 de oameni mor anual ca urmare a supradozelor de droguri. Sunt pierderi mai mari într-un an decât în întreg războiul din Vietnam.

Nu voi zăbovi asupra tuturor rezultatelor noii epoci seculariste. Este suficient să spun atât: campania care urmărește nimicirea ordinii morale tradiționale a provocat suferințe imense, distrugere și mizerie. Și totuși forțele seculariste, ignorând rezultatele tragice, continuă cu un militantism sporit.

Printre acești militanți seculariști sunt mulți așa-ziși „progresiști”. Dar unde este progresul?

Ni se spune că trăim într-o eră post-creștină. Dar cu ce a fost înlocuit sistemul iudeo-creștin? Ce poate acoperi vidul din inimile indivizilor? Și care este sistemul de valori capabil să susțină viața socială a oamenilor?

Adevărul este că nici o credință seculară nu este capabilă să joace rolul religiei.

Știința ne arată că religia face parte integrantă din dezvoltarea și prosperitatea lui Homo Sapiens de la apariția noastră, acum 50.000 de ani. Doar de câteva sute de ani am experimentat o viață fără religie.

Auzim vorbindu-se mult astăzi despre valorile noastre umane. Dar, în ultimă instanță, pe ce se sprijină aceste valori? Ce impune aderarea noastră la ele?

Ceea ce numim astăzi „valori” nu sunt în realitate decât simple sentimente izvorând din creștinătate.

Au fost vremuri și locuri când ordinea morală tradițională a fost zguduită.

În trecut, societățile – asemenea corpului omenesc – par să fi avut un mecanism de autovindecare, un mecanism de autocorecție care readuce lucrurile pe făgașul normal, dacă lucrurile merg prea departe.

Consecințele haosului moral devin prea presante. Gândirea oamenilor cumsecade se revoltă. Ei se coalizează și se strâng împotriva exceselor evidente. Perioadelor de excese le urmează perioadele de re-înrădăcinare morală.

Este principiul pendulului. Cu toții am crezut că, după o vreme, pendulul va reveni înapoi.

Însă astăzi ne confruntăm cu ceva diferit care ar putea demonstra că nu ne mai putem bizui pe revenirea pendulului.

Exstă mai întâi forța, fervoarea și amploarea asaltului împotriva religiei pe care îl trăim azi. Nu este putrefacție; este distrugere organizată. Seculariștii și aliații lor dintre „progresiști” au mobilizat toate forțele din mass media, din cultura populară, din industria divertismentului și din lumea universitară într-o ofensivă fără răgaz împotriva religiei și a valorilor tradiționale.

Aceste instrumente sunt utilizate nu doar pentru a promova ortodoxia secularistă, dar și pentru a copleși și a reduce la tăcere vocile opuse, pentru a ataca în mod brutal și a ridiculiza toți disidenții.

Una dintre aceste ironii, cum vor fi observat unii, este că proiectul secularist a devenit el însuși o religie, impusă cu fervoare religioasă. El își însușește toate caracteristicile unei religii, inclusiv judecata inchizitorială și excomunicarea.

Cei care sfidează credința riscă o ardere figurată: ostracizare socială, educațională și profesională, și excluderea prin intermediul proceselor și campaniilor furibunde pe rețelele sociale.

Omniprezența și puterea culturiii noastre populare high-tech alimentează apostazia într-un alt mod. Ele furnizează un grad de distracție fără precedent.

O parte a condiției umane rezidă în faptul că există mari întrebări care ar trebui să ne privească în față. Suntem creați sau suntem simple accidente materiale? Are viața noastră vreo semnificație sau vreun scop? Dar, așa cum remarcă Blaise Pascal, în loc să își bată capul cu aceste întrebări, oamenii pot fi ușor distrași de la meditația la aceste „lucruri supreme”.

Într-adevăr, trăim azi într-o epocă a distracției, în care ne putem adânci într-o lume a stimulilor digitali și a conectivității universale. Și avem mijloace aproape nelimitate de a ne satisface toate poftele fizice.

Este un alt fenomen care suprimă mecanismele de autocorecție sociale – acesta face și mai dificilă refacerea societății.

În trecut, când societățile erau amenințate de haosul moral, când costul social al imoralității și al comportamentului iresponsabil al persoanei devin atât de ridicate, societatea dădea înapoi și își reevalua drumul de urmat.

Dar astăzi – în fața tuturor acestor patologii crescânde – în loc să atace cauza subiacentă, statul joacă rolul de atenuator al consecințelor nefaste. Facem apel la stat să reducă costurile sociale ale prostului comportament personal și ale iresponsabilității.

Astfel că reacția la ilealitățile crescânde nu este responsabilitatea sexuală, ci avortul.

Reacția la toxicomanie sunt sălile de stat pentru injectare sigură.

Soluția la distrugerea familiei este transformarea statului într-un erzaț de soț pentru mamele celibatare și un erzaț de tată pentru copiii lor.

Se cer tot mai multe programe sociale pentru a trata distrugerea. În timp ce credem că rezolvăm problemele, de fapt le întreținem.

Începem printr-o libertate nelimitată și sfârșim prin a deveni dependenți de un stat coercitiv.

Este interesant de notat că această idee de stat privit ca atenuator al consecințelor nefaste a dat naștere la un nou sistem moral care merge mână în mână cu secularizarea societății. Poate fi numit sistemul „macro-moralității”. Este într-un fel răsturnarea creștinismului.

Creștinismul învață o micro-morală. Transformăm lumea concentrându-ne asupra propriei noastre moralități și transformări.

Noua religie secularistă ne învață macro-morala. Moralitatea unei persoane nu se măsoară după comportamentul său privat, ci după atașamentul său față de cauzele politice și față de o acțiune colectivă  pentru a face față problemelor sociale.

Acest sistem ne determină să nu ne facem prea multe griji în legătură cu restricțiile impuse vieților noastre private, de vreme ce ne găsim mântuirea în manifestații. Ne putem expune sensibilitățile noastre morale manifestând pentru cutare sau cutare cauză.

Un eveniment recent a cristalizat diferența dintre aceste sisteme morale. Asistam la o slujbă într-o parohie unde nu merg de obicei, din Washington DC. La sfârșitul slujbei, președintele comitetului de dreptate socială s-a ridicat pentru a-și prezenta raportul privind parohia. A evocat problema crescândă a persoanelor fără adăpost din California și a explicat că este nevoie de mai multe cantine sociale mobile pentru a-i hrăni. Fiind vorba de o biserică catolică, mă așteptam să facă apel la voluntari pentru a rezolva această necesitate.  În schimb, președintele a relatat despre toate vizitele pe care Comitetul său le făcuse guvernului din DC militând în favoarea unor taxe mai mari și pentru alocarea de fonduri mai mari în vederea finanțării cantinelor sociale.

Un al treilea fenomen care îngreunează revenirea pendulului este modul în care legea este utilizată ca un berbec pentru a sparge valorile morale tradiționale și pentru a le înlocui cu relativismul moral în calitate de nouă ortodoxie.

Legea este utilizată ca armă în mai multe domenii.

În primul rând, fie prin legislație, fie, mai frecvent, prin interpretare juridică, seculariștii au urmărit în mod constant să elimine legile care reflectă normele morale tradiționale.

La început, aceasta implica revenirea asupra unor legi care interziceau diverse comportamente. Așa a fost decizia hotărâtoare privind legalizarea avortului. Și apoi legalizarea eutanasiei. Lista continuă.

Mai recent, am văzut cum legea a fost folosită cu agresivitate pentru a forța persoane și entități religioase să subscrie la practici și politici opuse religiei lor.

Problema nu este că religia este impusă altora. Problema este că valorile seculariste și anti-religioase sunt impuse cu forța credincioșilor.

Acest lucru îmi amintește că unii împărați romani nu puteau să-i lase în pace pe supușii lor creștini, ci îi obligau să-și încalce conștiința aducând jertfe împăratului considerat zeu.

Tot așa, activiștii seculariști de astăzi nu acceptă să trăiască și să-i lase și pe alții să trăiască – nu le place să lase persoanele religioase să își practice credința. În schimb, par să simtă plăcere obligându-i pe oameni să-și încalce conștiința.

De exemplu, ultima administrație (Obama) a încercat să-i constrângă pe angajatorii religioși, inclusiv ordinele religioase catolice, să își încalce opiniile religioase sincere participând la finanțarea contraceptivelor și abortivelor în cadrul asigurărilor de sănătate. De asemenea, California a cerut centrelor pro-viață pentru asistarea gravidelor să răspândească pliante legate de dreptul la avort.

Acest refuz de a accepta libera exercitare a religiei este relativ recent. Cu doar 25 de ani în urmă, societatea noastră era  unanim de acord că legile trebuie să țină cont de credințele religioase.

În 1993, Congresul a adoptat legea Restaurării Libertății Religioase. Scopul legii era de a acorda maximul de înlesniri pentru religie atunci când guvernul adoptă politici generale care ar putea fi susceptibile să îngrădească practica religioasă.

La acea vreme, legea nu a fost considerată controversată. A fost depusă de Chusck Schumer împreună cu alți 170 de sprijinitori în Cameră, și de Ted Kennedy și Orrin Hatch cu alți 59 de sprijinitori în Senat. A fost aprobată prin vot verbal în Cameră și cu 97-3 voturi în Senat.

Recent, când procesul de secularizare s-a accelerat, legea a fost atacată și ideea de înlesnire religioasă a căzut în desuetudine.

Deoarece această administrație (Trump) susține cu fermitate înlesnirea religioasă, câmpul de luptă s-a deplasat către statele componente. Unele guverne încearcă acum să oblige persoane și entități religioase să subscrie la practici sau să-și însușească puncte de vedere incompatibile cu religia lor.

Epicentrul acestor atacuri la adresa religiei sunt școlile. Pentru mine, aceasta este provocarea cea mai serioasă la adresa libertății religioase.

Pentru oricine are o credință religioasă, partea cea mai importantă a exercitării acestei religii este învățarea ei de către copiii noștri. Transmiterea credinței: nu există un dar mai mare pe care îl putem face copiilor noștri, nici o mai mare exprimare a iubirii noastre față de ei.

Imixtiunea guvernului în acest proces reprezintă un monstruos atentat la adresa libertății religioase.

Totuși, exact aici se dă bătălia și îi văd pe seculariști atacând pe trei fronturi.

Primul front este conținutul programei în școlile publice. Numeroase state adoptă programe de studiu incompatibile cu principiile religioase tradiționale după care părinții încearcă să-și crească copiii.  Statele fac adesea acest lucru fără vreo opțiune alternativă pentru familiile religioase.

Astfel, de exemplu, New Jersey a adoptat recent o lege care impune ca școlile publice să adopte o programă LGBT care, potrivit multora, este incompatibilă cu învățământul creștin tradițional. Legi similare au fost adoptate în California și Illinois. Iar consiliul școlar din districtul Orange, California, a emis un aviz potrivit căruia „părinții care nu sunt de acord cu materialul pedagogic legat de gen, de identitatea de gen, de expresia de gen și de orientarea sexuală, nu își pot scuti copiii de la acest învățământ”.

Într-adevăr, în unele cazuri, școlile pot chiar să nu îi înștiințeze pe părinți despre lecțiile pe care au de gând să le predea în legătură cu subiecte controversate privind comportamentul și relațiile sexuale.

Acest lucru îi plasează pe părinții care se opun ortodoxiei seculariste în fața unei alegeri dificile: să încerce să strângă banii necesari pentru școlile private sau învățământul la domiciliu, sau să accepte ca fiilor lor să li se inculce mesaje pe care ei personal le resping cu tărie.

O a doua axă a atacului în domeniul educației îl reprezintă politicile de stat menite să lipsească școlile religioase de fonduri și să-i încurajeze pe elevi să se orienteze către școlile seculare. Statul Montana, de exemplu, a creat un program ce oferă facilități fiscale celor care fac donații pentru bursele școlare destinate elevilor cu situații sociale dificile pentru a putea frecventa școli private. Scopul programului era de a oferi părinților și elevilor mai multe opțiuni educaționale.

Însă Montana a exclus în mod expres din acest program școlile religioase private afiliate unei religii. Iar când această excludere a fost contestată în justiție de către părinții care își doreau ca fiii lor să frecventeze o școală creștină privată, Curtea Supremă din Montana a cerut statului să elimine programul în loc să permită părinților să folosească bursele pentru școlile religioase.

Cazul se află acum la Curtea Supremă a SUA și am depus un memoriu explicând de ce amendamentul Blaine încalcă Primul Amendament.

Un al treilea tip de atentat la libertatea religioasă în domeniul educației constă în eforturile recente de a utiliza legile statelor pentru a constrânge școlile religioase să adere la ortodoxia secularistă. De pildă, chiar aici, în Indiana, un profesor l-a dat în judecată pe Arhiepiscopul catolic de Indianapolis pentru că a dispus ca școlile catolice din dioceza sa să nu angajeze profesori căsătoriți cu persoane de același sex, deoarece exemplul unor astfel de mariaje ar submina învățătura catolică pe care aceste școli o predau despre căsătorie și complementaritatea dintre bărbat și femeie.

Acest proces încalcă drepturile arhidiocezei conferite de Primul Amendament, împiedicând deopotrivă asocierea de expresie și autonomia eclezială. Departamentul Justiției a depus o declarație de interese la tribunalul acestui stat, în care arată aspectele de mai sus, și sperăm că tribunalul va clasa în curând dosarul.

Luate împreună, toate aceste cazuri creează un tablou îngrijorător. Vedem că statul impune școlilor publice locale să se angajeze în dezbateri sociale controversate, fără a ține cont de opiniile religioase ale elevilor și părinților. Într-adevăr, aceste state pretind comunităților locale să facă din școlile lor publice locuri neospitaliere pentru familiile având valori religioase tradiționale; implicit, acestor familii li se spune să se conformeze sau să plece.

În același timp, sunt exercitate presiuni și asupra școlilor religioase pentru a renunța la convingerile lor. Doar din cauza caracterului lor religios, ele duc lipsă de fonduri – elevilor care ar dori să le frecventeze li se spune că nu vor putea primi burse decât dacă se orientează spre alte opțiuni.

În același timp, ele sunt amenințate cu acțiuni în justiție și în curând vor fi amenințate cu respingerea acreditării dacă nu renunță la caracterul lor religios. Dacă aceste măsuri vor reuși, persoanele cu convingeri religioase vor deveni din ce în ce mai marginalizate.

Nu vreau prin aceasta să afirm că nu există nici o speranță de reînnoire morală pentru țara noastră.

Însă nu putem sta cu brațele încrucișate și spera că pendulul va reveni de la sine în poziția normală.

În calitate de catolici, noi aderăm la valorile iudeo-creștine care au făcut din țara noastră una excepțională.

Și știm că primul lucru care trebuie făcut pentru a promova reînnoirea este de a veghea ca principiile noastre să fie puse în practică în viețile noastre private.

Înțelegem că doar transformându-ne pe noi putem transforma lumea din afara noastră.

Este o sarcină dificilă. Este dificil să reziști ispitelor constante ale societății noastre contemporane. Aici avem nevoie de har divin, de rugăciune și de ajutorul Bisericii noastre.

Dincolo de asta, trebuie să punem și mai mult accentul pe educația morală a copiilor noștri.

Educația nu este formare profesională. Ea îi conduce pe copiii noștri să știe că există un adevăr și îi ajută să-și dezvolte calitățile de a recunoaște și iubi adevărul, și disciplina de a trăi în conformitate ccu acesta.

Nu putem avea o renaștere morală decât dacă reușim să transmitem generației următoare credința și valorile noastre cu toată vigoarea.

Vremurile sunt ostile. Agențiile publice, inclusiv școlile publice, se secularizează și promovează din ce în ce mai mult relativismul moral.

Dacă este nevoie de o revenire în forță a învățământului catolic – și în general a școlilor afiliate la o religie – atunci acum este momentul.

Cred că trebuie să facem tot ce ne stă în puteri pentru a promova și susține o educație catolică autentică la toate nivelurile.

În sfârșit, ca oameni de drept, trebuie să fim în mod deosebit activi în lupta împotriva religiei pe plan juridic.

Trebuie să fim vigilenți pentru a rezista eforturilor depuse de forțele secularizării pentru a exclude din spațiul public punctele de vedere religioase și pentru a împiedica libera exercitare a credinței noastre.

Vreau să vă asigur că atâta timp cât voi fi Procuror General, Departamentul Justiției se va afla în avangarda acestei lupte, gata să se bată pentru cea mai scumpă dintre libertățile noastre: libertatea de a trăi în conformitate cu credința noastră.

Vă mulțumesc că mi-ați oferit ocazia de a vorbi cu dumneavoastră astăzi.

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe dumneavoastră și Notre Dame.”

Te-ar putea interesa și: