INTERVIU EVZ: Expusă în spaţii neconvenţionale şi puţin accesibilă publicului larg, arta modernă contemporană românească câştigă teren în cultura europeană, promovată, printre alţii, şi de recent înfiinţatul "Club Electro Putere Craiova" (CEPC).
Prezenţi, în această primăvară, în Germania, la Leipzig, cu expoziţia "Romanian Cultural Resolution", care a reportat un imens succes – peste 17.000 de vizitatori în cele două zile de vernisaj – fondatorii clubului craiovean, Alexandru Niculescu şi Adrian Bojenoiu, au oferit cultura românească postrevoluţionară unui spaţiu avid de poveşti despre comunism. Începând cu 1 octombrie, expoziţia de la Leipzig va fi prezentă şi la Craiova, unde cele patru proiecte care o alcătuiesc se vor derula, pe rând, până în primăvara lui 2011, în fostul club muncitoresc al Uzinei Electroputere.
Într-un interviu acordat EVZ, cei doi artişti explică atât ideea proiectului iniţiat de ei, cât şi apetenţa Occidentului pentru arta contemporană cu parfum de seceră şi ciocan.
EVZ: "Electro Putere Craiova" este un nume tehnic, cu rezonaţă ante-revoluţionară. De ce l-aţi ales pentru a îmbrăca un şir de manifestări culturale? CEPC: Electroputere este, într-adevăr, un "brand", pentru că de el se leagă istoria unui oraş. Este numele unei uzine, al unui sindicat, a fost al unui liceu şi al unei echipe de fotbal. Are atât de multă forţă semantică, încât nu numai că rezistă firesc şi în contemporaneitate, ci potenţează chiar şi evenimentele culturale. A fost o decizie a noastră de a păstra numele locului unde ne desfăşuram activitatea.
Care este povestea Clubului Electro Putere Craiova şi de unde vine "puterea" lui de a rezista în artă? Iniţiativa noastră vine în sprijinul unei carenţe în ceea ce priveşte spaţiile dedicate artei contemporane în Romania şi, totodată, din dorinţa de a reactiva un spaţiu în care, de mai bine de 15 ani, nu se mai întâmplă nimic. Singurul eveniment notabil a fost un festival de umor, numit "Prazul de Argint", care s-a stins o dată cu intrarea pe piaţă, la vremea respectivă, a televiziunilor cu un combativ arsenal de divertisment. Clădirea este cea a sindicatului liber Electroputere, special construită în scopuri culturale în perioada comunistă. Astazi, clubul se vrea locul de întâlnire a celor mai interesante proiecte artistice, un loc de diseminare a culturii contemporane şi de rezistenţă la consumul de divertisment. Propunem un fel de rezistenţă la prezent, iar puterea lui constă în nevoia noastră de a crea o alternativă la consumul de enterteinment şi noncultură.
Sunteti familiari cu ceea ce se întâmplă în lumea artistică europeană. Unde s-ar plasa, în acest moment, arta românească? Ce exportăm? E momentul de vârf al artei contemporane româneşti. Niciodată până acum România nu a avut atât de mulţi artişti recunoscuţi internaţional, iar arta românească e perceputa ca atare. Comunismul a fost ingredientul principal şi îşi are rezistenţa lui, astfel că nu putem renega şi desconsidera ceea ce a fost dominant în cultura contemporană estică şi, implicit, pe aceea românească. Oricât am vrea să scăpăm de el, se întoarce împotriva noastră ca un bumerang. Mărturisesc că mi-am dorit ca revoluţia să închidă capitolul, însă mă tem că doar a deschis un altul, cu multe file albe gata de umplut. De ce? Sărbătorim scurgerea a mai bine de 20 de ani de la revoluţie, dar, în acelaşi timp, îl dezgropăm şi pe Ceauşescu! Conceptual, ne-a anulat discursul. Îmi vine în minte filmul lui Alexandru Solomon, "Kapitalism-reţeta noastră secretă" - Ceauşescu se întoarce după 20 de ani să vadă ce s-a întâmplat cu ţara. Nu ne-am mulţumit să-l aducem doar la nivelul conştiinţei, l-am readus şi fizic.
Aţi întrebat ce oferă, în contra-partidă, Europa ca tema principală. Societatea de consum este punctul de la care se pleacă pentru a se construi alternativa. Ceea ce este paradoxal e faptul că, deşi pe noi încă ne mai bântuie Ceauşescu şi nu ştim cum să scăpăm de el, în Vest, cultura este impregnată cu socialism edulcorat, cum ar fi esteticile relaţionale sau arta militantă.
Există un fel de marketizare a trendului? Doar arta românească cu parfum de seceră şi ciocan se vinde peste graniţă? E foarte adevărat ca postcomunismul a ajuns monedă de schimb, noi oferim traume gri şi primim în schimb validarea şi recunoaşterea din partea Occidentului. Însă, înainte de comercializarea "brandului", lucrurile au stat altfel. Arta în cauză chiar a apărut pe fondul unui trecut traumatic, fiind probabil o nevoie viscerală de chestionare a unei perioade sinistre. Şi, de aici, şi calitatea, forţa şi profunzimea acestui discurs. Cum au evoluat lucrurile apoi, e o altă poveste. Poate că nici noi nu i-am înţeles mesajul şi nu l-am asimilat. Şi, pentru că noi nu ne ocupăm cu vânzarea de artă, nu am putea spune cu exactitate ce anume se vinde şi ce nu.
Aţi organizat, la Leipzig, o expoziţie care se numea "Romanian Cultural Resolution". Dacă aţi fi dorit să ocoliţi premeditat temele comuniste estice, ce aţi fi ales în schimb? Nu putem sa nu ne raportăm la trecut. Asta e interesant. Noi urâm tema asta, pentru că am experimentat-o pe propria piele, am făcut parte din ea. Însă, în activitatea noastră, nu ne –am raportat niciodată în mod direct la ea. Cu toate acestea, occidentalii o iubesc! Este interesantă pentru ei, e o plăcere perversă. Le place trauma noastră.
Am vorbit prea mult despre comunism si postcomunism. Nu cred că avem puterea necesară să încheiem acest capitol, nici nu ar fi corect să o facă cineva. Lucrurile trebuie să îşi urmeze cursul firesc.
În Germania aţi expus , cu sprijinul ICR Berlin, în complexul Spinnerei din Liepzig, o fostă fabrică de bumbac transformată, începând cu anul 2000, într-un spaţiu destinat galeriilor, fundaţiilor de artă contemporană şi atelierelor de creaţie. Care este diferenţa dintre ce se întâmplă în România din punct de vedere al acestui gen de spaţiu expoziţional şi experienţa voastră europeană? Care sunt obstacolele pe care le întâmpinaţi? Spaţiul nostru de expoziţie nu este unul industrial, ci un spaţiu destinat culturii, iar inserţia noastră culturală s-a făcut prin reactivarea unui spaţiu cultural deja existent.
Fără îndoială, obstacolele sunt de ordin financiar. Toate aceste noi spaţii au aparut datorită crizei, pentru că ele nu au mai funcţionat în scopul creat, pierzând, totodată, şi interesul investitorilor în cu totul alte scopuri. Problema adevărată va veni probabil atunci când va trece criza, când spaţiile marginale astăzi, în care s-a instalat arta, vor deveni iar interesante pentru marii investitori. Însă, pentru a contracara acest posibil pericol, ar trebui să se întâmple un lucru aproape imposibil, şi anume schimbarea mentalităţilor.
În octombrie, va avea loc prezentarea în România a expoziţiei de la Leipzig. Veţi menţine aceaşi direcţie? Vom prezenta cele patru proiecte, pe rând. Am început cu "Fabrica de Fetişuri", curatoriat de Adrian Bojenoiu, iar pe 1 octombrie prezentăm alte două proiecte – "O imagine în loc de titlu", curatoriat de Mihnea Mircan, şi "Pictura Figurativă în România 1970-2010", proiect prezentat de Mihai Pop. Vom încheia, în primăvara anului viitor, vom încheia cu a patra expoziţie semnată Magda Radu. Curatorii au ales să nu repete proiectele întocmai ca la Leipzig, aşa că vor fi aceiaşi artişti, însă lucrări diferite.
Ştim că proiectele voastre, în afara celor derulate în străinătate, ocolesc Bucureştiul. Sunteţi la început, dar este un început cu dreptul în Europa. Acum încercaţi la Craiova. Consideraţi că este un act de curaj? De ce acolo, ce public vizaţi, cum stau lucrurile în oraşele româneşti? Nu aş putea spune că ocolim Bucureştiul. Nu avem înca un partener din Bucureşti şi nu am avut timp să dezvoltăm şi să ne facem legături. Am început cumva invers, am făcut pasul din afară către ţară, însă e foarte adevărat că, dacă ar fi fost să alegem între Bucureşti şi Craiova, tot Craiova am fi ales. Şi nu e un act de curaj, e o necesitate. Cred că e nevoie de iniţiative ca a noastră în cât mai multe oraşe din ţară. Să nu uităm că oraşul din Bănie a fost o notorietate în teatru prin "Shakeaspeare Festival". Ne călcam în picioare la piesele lui Purcărete. Publicul ăla nu a dispărut; el există şi s-a împrospătat de la an la an. E doar amorţit şi trebuie reactivat. Apoi, trebuie să ne dezobişnuim de ideea că toate evenimentele de calitate se întâmplă în Capitală.
Ce înseamnă "Fetish Factory" şi ce implică proiectele din România? Numele este inspirat dintr-un text scris de către Boris Buden, în care compară foarte ingenios structura psihologică a culturii postcolonialiste şi postcomuniste cu fabula freudiană a fetişismului. În ceea ce priveşte proiectul "Fetish Factory", numele are o funcţie descriptivă. El desemnează aluziv mecanismele de producere ale discursului comunist şi, implicit, al culturii contemporane din România. Trecutul traumatic, identificat cu comunismul şi transformat apoi în limbaj cultural, devine un produs cultural cu efect regulator, incluzând, în sine, o ambivalenţă la baza căreia se află o recunoaştere şi o renegare.
Următoarele două proiecte, cele de pe 1 octombrie, vor aduce, în continuare, artişti cunoscuţi, din generaţii diferite. În premieră naţională, proiectul "O imagine în loc de titlu", al curatorului Mihnea Mircan, va prezenta şi lucrări de Serge Spitzer, artist care nu a mai revenit in România după exilul forţat în Israel, în anii ‘70. Ciprian Mureşan transcrie "Evanghelia după Ioan" pe copiuţe, în vederea pregătirii unui examen de maximă dificultate.
În secţiunea "Pictură figurativă în România între anii 1970 şi 2010", curatorul Mihai Pop prezintă atât artiştii tineri care au câştigat recunoşterea pe scena artistică internaţională (Victor Man, Adrian Ghenie) cât şi artiştii activi şi înainte de 1989, care s-au remarcat de-a lungul timpului printr-un angajament pentru mediul picturii: Ioana Bătrânu, Constantin Flondor, Corneliu Brudaşcu.
"Fabrica de Fetishuri" Curator: Adrian Bojenoiu Artişti: Pavel Brăila, Ştefan Constantinescu, Daniel Knorr, Alexandru Niculescu, Dan Perjovschi, Alexandru Solomon
„O imagine in loc de titlu” Curator:Mihnea Mircan Artişti: Mircea Cantor, Anca Munteanu Rimnic, Ciprian Mureşan, Ioana Nemeş, Miklos Onucsan, Cristian Rusu, Serge Spitzer
“Pictura figurativă în Romania, 1970–2010” Curator: Mihai Pop Artisti: Ioana Bătrânu, Corneliu Brudaşcu, Sorin Câmpan, Constantin Flondor, Adrian Ghenie, Gheorghe Ilea, Victor Man, Gili Mocanu, Şerban Savu