Oana Pellea și Lucian Mândruță, doi epigoni malformați ai lui Tudor Postelnicu

Oana Pellea și Lucian Mândruță, doi epigoni malformați ai lui Tudor Postelnicu

Vorba Poetului: „Dar ce zgomot se aude ? Bâzâit ca de albine?”  Nu, nicidecum, este bâzâitul a plâns al deontologilor progresisto-tefelisto-soroșisto-sereiști de tot felul, care au primit comanda de a se camufla în decorul general, vopsindu-și fețele în culorile dezamăgirii față de Klaus Iohannis. Sunt o grămadă: jurnaliști, oengiști, actori, influențeri și tot felul de alți dogioi, chirili, tăpălăgi și alți agarici, care își dau palme din regret pentru că au crezut în sas, nu pentru că ar fi fost fie proști pe trotinete, fie vopsiți în culorile curcubeului, fie ambele mai degrabă. Astăzi, doi dintre ei: Lucian Mândruță și Oana Pellea, două nume din constelația deontologilor de piață publică, un cavaler și o domniță ai celor mai triste figuri ale zilei. Triști, pentru că idolul de până mai ieri i-a dezamăgit și, așa cum este și demn, aceștia au reacționat. Crunt!  

Jurnalistul Lucian Mândruţă a scris cândva o carte. Eu acum am aflat de ea. Îi zice „Share”, a apărut prin 2014 și a fost scrisă după alegerile în care Klaus Iohannis a devenit președintele lui Mândruță și a altora ca el. Editura se chinuie și astăzi să scape la preț redus de ea, de carte, contra 4,8 lei. După recentele sale spuse, interpretate într-o filmare postată pe pagina sa de facebook în care i se adresează lui Klaus Iohannis, autorul a pus în carte „(…) toate speranțele de la vremea aceea, toate așteptările noastre de schimbare de la dumneavoastră.”

Potrivit refrenului „Unde e iluziile mele, care le-am avut”, Mândruță  a ajuns la o concluzie amară, aceea că „visele noastre, așteptările noastre, credințele, sunt numai bune să ne ștergem undeva cu ele”. Lucian Mândruță înțelege totuși faptul că nu se poate șterge undeva cu niște sentimente înșelate, prin urmare, ia decizia în finalul jelaniei să treacă la realizarea practică a operațiunii sugerate, adică să se șteargă la fund, chiar cu paginile cărții sale, dar doar după ce rupe paginile operei și le mototolește în vederea frăgezirii, filă cu filă.

Îl înțeleg perfect pe Lucian Mândruță, îi înțeleg și dezamăgirea, așa este când ești bătut în cap și cauționezi oameni despre care nu știi mai nimic, ba chiar mai și ignori ceea ce orice om cu nițică minte poate vedea cu ochiul liber. Mai mult, înțeleg chiar și ideea cu noua valoare de întrebuințare pe care găsește de cuviință să o dea cărții sale, aceea, să mă scuzați, de a se șterge la fund cu paginile ei. Ceea ce nu înțeleg este de ce nu i-a venit această idee din capul locului, adică încă din momentul lansării.

Ne puteți urmări și pe Google News

Responsabilă cu tristețea la rigoare, tragediană de serviciu dispusă la orice oră să sufere pentru orice gâză prinsă de frigul iernii între geamuri, Oana Pellea este personajul cel mai cu fiori pătruns de dorința de bine a românului, ca să nu-i fie rău, sau mă rog, de ceea ce înțelege ea prin bine. Ce mai, pe Oana Pellea o doare tot ceea ce o face și pe omenire să o doară. Numai bunul simț nu o doare. Să vedem de ce.

Precum mai toți deontologii stropiți în urechi, pe timp de ploaie, de picăturile de apă căzute pe tablele de pe umeri, Oana Pellea este și ea crunt dezamăgită de Klaus Iohannis, ca la un semnal dat din fluierul de instrucție al unui sergent regimental. Zis și făcut, și-a așternut dezamăgeala tot pe facebook. Triiistă și dezamăgită, dezamăgită și triiistă zice printre altele „L-am votat pe domnul Iohannis când contracandidatul domniei sale a fost Viorica Dăncilă. Îmi iubesc țara, dar nu-mi iubesc guvernanții. Păcat de țara asta frumoasă. Consider că trăim un moment profund nefast pentru România. Am sperat într-o Românie democratică, civilizată, europeană. Am fost dezamăgită, trădată, mințită. Votul meu a fost dat răului celui mai mic. Votul meu a fost trădat și batjocorit de către domnul Iohannis și de către cei de la Putere. Speranța mea a obosit. Mă retrag în profesia mea. În cărțile mele… în țara din inima mea (care se numește tot România)… în visul meu că într-o zi… acest Pământ superb numit România… va avea conducători care vor iubi această Țară.”

Și tot așa, până într-un final în care are o vedenie de tip Baba Vanga cu țara ei  „Mă obsedează imaginea cu cadavrul abandonat al României, sfâșiat de hiene hulpave.” Nu știu dacă înțelegeți cât de tristă este Oana Pellea. Nu știu dacă printre rândurile de înaltă simțire și profundă trăire, actriței i se poate citi toată jalea. Dezamăgirea îi este atât de cruntă, încât Oana Pellea nu mai găsește altă cale decât refugiul în profesie. O înțeleg perfect, ca și pe confratele ei întru disperare, Lucian Mândruță: Klaus Iohannis le-a înșelat toate speranțele, toate așteptările, toate năzuințele pe care cei doi, în mod absolut dezinteresat, fără niciun scop meschin, le nutreau doar întru propășirea neamului.

Unde nu o înțeleg pe actrița Oana Pellea privește momentul în care a decis să se refugieze în profesie. De ce abia acum? De ce nu o fi făcut asta încă de când a pus piciorul prima dată pe scenă, pe cea adevărată, aceea a teatrului, nu aceea a cabotinismului civic? Sau, măcar să le fi cerut iertare celor pe care i-a prostit cu oftaturi de tragediană incontinentă, lacrimi abia stăpânite și jelanii din categoria „Unde te duci tu, Democrație, cui ne lași?” Să le fi spus celor care au urmat-o ceva cam așa:

„Măi, ăștia care vă uitați la mine peste tot, pe unde mă vedeți, și atunci când mă vedeți că interpretez rolul vreunei personaj, femeie deșteaptă, credeți că și eu sunt deșteaptă, iar când interpretez vreun rol de prostovană, credeți că-s talentată și nu foarte naturală, măi dragilor care v-ați uitat de-a lungul anilor si campaniilor electorale în gura mea, vă rog frumos ca-n numele prostiei rostită rar și adânc, a prostiei drapate în straiele cernite ale grijii pentru tot ce mișcă în țara asta și nu numai, vă rog deci să mă iertați că vi l-am băgat pe gât și de acolo pe poarta Cotrocenilor pe alde ăsta. Nu am drept scuză decât faptul că nu am văzut, sau nu am vrut să văd, ceea ce putea vedea orice om cu ceva minte, și nici nu am avut bunul simț să tac. Iertare, dragii mei!”

Ce este cu cei doi? Ce i-o fi apucat alături de alți saltimbanci ai progresismului de cazarmă și ai tefelismului neo-marxist de revistă de front, este o întrebare care merită un răspuns. Protagoniștii vodevilurilor de Piața Victoriei, unde se scanda tâmp „cine nu sare ia condamnare”, și marii tulburați histrionici ai facebook-ului și ai altor twitere, cei care strâmbau din nas a superioritate la orice se vota altceva în afara neamțului, acum nu au nici măcar tăria de caracter a unui Tudor Postelnicu, ministru de interne al lui Nicolae Ceaușescu, care când s-a despărțit în cuget și simțire de Dictator, la fel ca ei de Klaus Iohannis acum, a declarat răspicat: „Am fost un dobitoc!”