CONFESIUNE. Actriţa Oana Pellea îşi va prezenta astă-seară la Cărtureşti, ”Jurnalul”, pe care a început să-l scrie în 2003, în perioada în care mama sa era grav bolnavă.
„Nu am nici o pretenţie de literatură... Iaca nişte gânduri, flashuri, dureri sau bucurii”, mărturiseşte actriţa Oana Pellea, care şi-a strâns bucuriile şi tristeţile într-un „Jurnal” editat în colecţia „Memorii-Jurnale”, coordonat de Oana Bârnă la Editura Humanitas. În această seară, de la ora 18.00, la Librăria Cărtureşti, scriitorii Ioana Pârvulescu şi Radu Paraschivescu vor vorbi alături de artistă despre această „carte a sufletului”, din care EVZ prezintă fragmente în exclusivitate. Volumul, care va apărea în librării la începutul lunii viitoare, va fi lansat sâmbătă, 20 iunie, în cadrul târgului de carte Bookfest, la standul Editurii Humanitas, de la ora 14.00.
Ce anume a împins-o spre scris pe cea care spune cu tărie „Mă tot duc...”, la Teatrul Foarte Mic, sau care le-a interpretat ca nimeni alta pe Ioana d´Arc, pe Maşa din „Trei surori” sau pe Catarina din „Îmblânzirea scorpiei”?
„Ce este cert e că nu mai înţeleg nimic din ce trăiesc şi din ce văd în jurul meu.(...) Alt motiv ar fi că am împlinit 40 de ani şi că într-adevăr ceva fundamental s-a schimbat în mine. (...) Poate că mi-e foarte greu să trăiesc. Nu material şi cu atât mai puţin spiritual”, mărturiseşte actriţa, care a jucat alături de Clive Owen şi Julianne Moore în filmele „Copiii tatălui” (2006), în regia Alfonso Cuarón, sau în producţia britanică „Am o slujbă naşpa rău”(2007).
„Mama m-a modificat”
Oana Pellea, în vârstă de 47 de ani, scrie în „Jurnal” despre lecturile şi călătoriile ei, despre senzaţia umbrei unui nuc, despre muzica lui Mozart, dar mai ales deschide o rană foarte dureroasă despre amintirea părinţilor ei, Amza şi Domnica. Artista deapănă cu sensibilitate amintiri despre partenerii de scenă, adevărate crâmpeie de suflet, de sensibilitate, de amărăciune.
„E o căutare care începe, în jurnal, de la lupta cu boala mamei (ce minune de om, ce femeie puternică şi frumoasă!) şi devine tot mai intensă după plecarea ei din lumea asta”, spune Ioana Pârvulescu, în prefaţa cărţii.
„Mama m-a modificat cu adevărat. Drumul cu mama e dublu faţă de cel parcurs cu tata. Tata a murit când aveam 21 de ani. Mama a murit când aveam 41 de ani”, declara actriţa într-un interviu pentru EVZ.
„Am muncit mult şi am sperat mult”
Ea povesteşte în jurnal, în pagini emoţionante, despre căderea şi golul pe care le-a resimţit în 2003, în preajma morţii mamei.
„Mi-e frică. Mi-e frică de boala mamei. Dacă se întâmplă şi pleacă… nu mai am ce căuta aici. Nu am pe nimeni să mă iubească în afară de câţiva prieteni, vreo doi–trei. Şi recunosc că nici putere să lupt nu am. Atunci când te bântuie boala şi dezastrul, te gândeşti pentru cine ai rămâne. Da, am o pisică şi un câine. Numai ei m-ar ţine, într-un fel. În rest, după 40 de ani, pot spune că viaţa mea a fost cam ştearsă, cu mici-mici momente de bucurie şi în rest multă-multă singurătate şi luptă. Şi toată, dar absolut toată bucuria adevărată a venit numai şi numai de la ai mei. În rest, toate succesele şi bucuriile parcă au fost smulse cu forcepsul. Nimic, dar absolut nimic nu a venit de la sine. Am muncit mult şi am sperat mult. Poate asta a fost greşeala, că am sperat şi crezut că o să fie frumos. Că o să ajung o învingătoare. Acum mi se pare că nu, nu voi ajunge niciodată o învingătoare.
Sigur că e depresie. Dar am motive. Am căzut şi nu am forţa să mă ridic. Ştiu că ar trebui, dar nu am forţă. Am cerut ajutor de la toţi ai mei care au plecat. Am cerut să fie mama sănătoasă, să-i mai pot face bucurii… aştept răspuns.
Mi-e ruşine până şi de ecranul computerului de cât de cârpă sunt”.
David Warrillow , un preot care a devenit actor
„Dor de David Warrillow. Ne-am întâlnit de două ori în viaţă, ba de trei. Probabil că timpul petrecut împreună, acumulat, e de două ore. Şi totuşi mi-a marcat viaţa mai mult decât oricine, în afară de ai mei. Un preot care s-a hotărât să devină actor, văzând că la teatru vine, din păcate, mai multă lume decât la biserică. S-a gândit că şi de pe scândura uscată a scenei se poate vorbi despre Dumnezeu. Şi că aşa va avea mai multe suflete înspre împărtăşanie. M-am pierdut în ochii lui albaştri şi am văzut o fărâmă de rai.
Paris 1994–1995. O îmbrăţişare după spectacolul lui cu L’Inquisitoire de Robert Pinget. De când a intrat pe scenă şi i-am văzut mâna palidă, am ştiut că este foarte bolnav. Viaţa pleacă întâi din mâini. Un ceai băut împreună. Fără nici o privire ochi în ochi, pentru că ştiam că nu ne mai vedem niciodată pe acest pământ… Un întors de spate, un palton lung şi parcă prea greu pentru el, un semn cu mâna înainte de a da colţul străzii. Atât. Certitudinea că a fost ultima dată… aici (...)”.
„Scot zece lei şi plec cu tata acasă”
Într-un alt pasaj, Oana Pellea scrie despre atmosfera din târgul de la Pantelimon. „Poezia unei ţări disperate. Sunt prea puţine tarabe. Oamenii îşi înşiră preaplinul direct pe pământ sau pe ziare. Noroi. Merg cu ochii în jos şi prin faţa lor trec de toate, pantofi, blănuri, piuliţe, cutii, flori de plastic, becuri, o Biblie, creioane (...) … de toate.
Mă opresc. Pe un ziar se odihneşte chipul lui tata. Se uită la mine zâmbind. E discul de vinilin cu Nea Mărin. Nu ridic ochii şi o întreb pe cea care-l vinde: „Cât vrei pe Amza Pellea?“ „Zece lei, domniţa…“, vine răspunsul. Nu zic nimic. Adaugă: „Haideţi că nu e mult. Merită, săracu’. A fost artist mare şi om bun.“ Scot zece lei şi plec cu tata acasă”.
Experienţă extracorporală
„Am avut o dată, o singură dată în viaţă, o experienţă extracorporală. Eram în pat şi stăteam pe burtă. Mama era lângă mine în pat şi citea. Lumina din partea ei era aprinsă. Eram cu ochii închişi. Şi brusc – am văzut toată scena de sus, de lângă tavan. Mi-am văzut corpul ca pe un străin, am văzut cum mama a întors o pagină şi a făcut un gest cu mâna. Ştiu că m-am gândit că e o imagine frumoasă, mi-era foarte drag de mama şi aveam o indiferenţă totală pentru mine. Ştiu că am observat exact poziţia mea în pat . Şi m-am gândit să părăsesc camera şi să ies afară. Dar mi s-a făcut frică – şi brusc am căzut în corpul meu. Am căzut parcă în etape, cu o viteză incredibilă şi dureros. Eram foarte grea. Îmi bătea inima foarte tare. I-am povestit mamei, şi ea s-a speriat. Şi atât. Nu ştiu de ce am scris asta. Nu contează.
În orice caz, era foarte bine în afara mea. Ciulei mi-a spus odată ceva foarte adevărat. L-am întrebat dacă îi place să călătorească. Şi mi-a răspuns: „Da. Din păcate, trebuie să mă iau întotdeauna cu mine.“
Din păcate, trebuie să ne luăm cu noi peste tot. Ce odihnitor ar fi să ne despărţim din când în când de noi”.
Vocile din „calorifer”
„Odată, la teatru, am auzit prin ţeava de la calorifer cum eram desfiinţată. Cabina mea era sus, iar jos erau colegele şi chiar prietenele mele. Eram pe scaun la masa de machiaj, singură în cabină. Dintr-odată, mi-am dat seama că caloriferul mă înjura straşnic. O clipă am avut senzaţia că nu e bine ce se întâmplă cu mine, de am început să aud voci… M-am apropiat de calorifer, care era foarte „supărat“ pe mine, şi mi-am dat seama că prin ţeavă venea sunetul. Liniştită, am coborât scările şi le-am rugat pe fetele din cabina de jos să aleagă: ori să vorbească despre altceva, ori să cheme pe cineva să repare caloriferul, că se aude tot în cabina mea. N-am aşteptat nici o replică şi am plecat în culise. Acolo era linişte. Am intrat în scenă”.
„Tot nu ne trezim”
„În cartofi şi în copaci tăiaţi, apar icoane şi cruci. Şi tot nu ne trezim. E mai uşor să dormi decât să fii treaz. Şi, la urma urmei, cine vede vede, cine nu nu. Ne-nchinăm la cartofi şi la bucăţi de lemn. Ce bine ar fi să ne închinăm la Dumnezeul din noi, pur şi simplu. Dar nu. Cu toţii suntem de fapt necredincioşi. Noi trebuie să vedem, să pipăim. Să avem dovada. Urlăm la Isus de mii de ani: DOVADA! Batem cu mâna în masa timpului şi urlăm: DOVADA! Vrem minuni ca să credem. Şi uite că ne dă zilnic minuni şi tot ne-ndoim. Cred că-i e milă de noi, dar ne iartă, căci suntem nişte bieţi copii handicapaţi”.
„Îmi umplu golul din mine cu Dumnezeu”
„Ce-mi place: BUNUL-SIMŢ. Să beau apă în dimineţile cu soare, la fereastră. Îmi potrivesc paharul în aşa fel, încât soarele să se reflecte în el – şi beau… soare. Mozart. Să râd. Să mă uit la cer. Să spăl vase. Să dorm. Orice animal şi orice floare. Când oamenii zâmbesc. Mirosul de vopsea şi de detergent. Copiii. Casele, obiectele vechi. Ţarina. Bucuria, pur şi simplu. Să stau în iarbă. Inteligenţa umorului. Să spăl geamuri. Să văd oameni fericiţi. Podurile caselor.
Să stau pe marginea apei. Sinceritatea. Mâncarea chinezească. Să stau acasă. Căldura. Să mă rog. Întunericul de la începutul spectacolului. Să întâlnesc oameni inteligenţi. Mirosul de curat. Iarna. Aventura spirituală. Ritmul. Ploaia. Armonia. Să fiu protejată şi să protejez.
Dragostea. Zborul. Să dau valoare lucrurilor uitate. Albul şi negrul. Delicateţea. A dărui. Ciorapii de lână. Curiozitatea de a afla cine sunt. Modestia. Curajul de a plânge. Privirile senine. Senzaţia clară că fac parte dintr-un tot. Răsăritul. Responsabilitatea faptului că orice gând al meu poate salva sau distruge echilibrul omenirii. Să visez. Calmul. Lemnul. Happy-endul. Să-mi pun întrebări. Să înot. Briza. Certitudinea că nu există moarte. Să fac lucruri pe care nu le-am făcut niciodată. Prospeţimea tinereţii. Camerele mari. Misterul. Să fac torturi. Liberul-arbitru.
Aventura lecturii. Să nu am nimic de făcut. Să dau roată prin creierul meu. Să fiu îndrăgostită. Să mă lupt cu defectele mele. Să fiu un fel de martor al trecerii mele pe aici. Zacusca. Să mă împac cu oameni cu care la un moment dat nu m-am înţeles. Să merg pe jos. Mirosul de hârtie. Senzaţia de a fi şi de a nu fi aici şi acum, în acelaşi timp. Praful care devine aur sub reflector. Oamenii de scenă. Oamenii care montează filme. Oamenii simpli. Oamenii. Planeta asta vie, numită Pământ. Ţuica. Pacea.
Comunicarea. Mama. Să-mi umplu golul din mine cu Dumnezeu. Amintirile. Înfrângerea răutăţilor din mine. Patul tare. Să fac cumpărături. Salata de andive cu ananas, mere şi portocale. Să văd lumea. Să caut în tot fărâma de bun şi frumos. Parcurile. Independenţa mea. Să-i mulţumesc Sfântului Anton. Muzica care e muzică şi bărbaţii care sunt bărbaţi. Să mă caut şi să mă uit din când în când”.
„Iubirea se revarsă ca laptele pe masă”
„Nikita Mihalkov. Film. Soare înşelător. Ies după o oră şi-mi vine să urlu. Nu are traducere sau textul vine decalat, o bătaie de joc. Lumea stă de dragul lui Nikita Mihalkov. Vine la începutul filmului şi răspunde la întrebări la final.
C.T. Popescu îi face prezentarea, foarte frumoasă, dar cine s-o înţeleagă? E superb. 62 de ani şi superb. E întrebat ce înseamnă iubirea pentru el şi răspunde: Cum pot răspunde la aşa ceva? Fără să fiu considerat idiot… Iubirea trebuie să se reverse ca laptele pe masă… Iubirea la toate nivelurile… Chiar şi aici… nu simţiţi?
Lumea aplaudă. Câţi au simţit real? Iubirea se revarsă ca laptele pe masă… frumos. Divin. După asta vin acasă. Atât. Face parte din categoria oamenilor care îmi umplu ochii de lacrimi.
Trebuie să-l urmezi pe cel ce caută adevărul şi să fugi de cel care spune că l-a găsit”.
CARIERĂ
Zeci de roluri memorabile în teatru şi în film
În stagiunea aceasta, Oana Pellea joacă în „Scaunele” de Ionesco la Teatrul Bulandra, în „Mă tot duc” de Marc Doré la Teatrul Foarte Mic şi în „Buzunarul cu pâine” de Matei Vişniec la Teatrul Metropolis.
Pentru activitatea ei teatrală, cuprinzând peste 30 de roluri principale, Oana Pellea a obţinut numeroase premii, printre care:
- în 2009, Marele Premiu al Festivalului Comediei Româneşti pentru cel mai bun spectacol, „Buzunarul cu pâine” de Matei Vişniec, spectacol pe care l-a regizat şi l-a interpretat alături de Sandu Mihai Gruia;
- în 2000, Premiul pentru carieră internaţională remarcabilă, decernat de Fundaţia Culturală Română; în acelaşi an, Premiul Uniunii Teatrale din România pentru cea mai bună actriţă (rolul Catarina din „Îmblânzirea scorpiei” după Shakespeare, producţia lui Mihai Măniuţiu);
- în 1996, în urma rolurilor Maşa din „Trei surori” de Cehov, Iulius din „Iulius Cezar” de Shakespeare, Maria din „Woyzeck” de Georg Büchner, Premiul pentru cea mai bună actriţă decernat de Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru; în 1994, Premiul UNITER pentru cea mai buna actriţă (în „Mephisto”, regia Alexandru Darie).
Joacă în franceză, engleză, italiană
Ca actriţă de film, a avut circa 20 de roluri în producţii regizate de Alexandru Tatos, Dan Piţa, Stere Gulea, Bogdan Dreyer etc. A obţinut pentru rolul principal din „Stare de fapt”, regia Stere Gulea, numeroase premii internaţionale, inclusiv cel pentru cea mai bună actriţă la Festivalul de Film de la Geneva, Premiul oraşului Geneva, premii la Festivalul Filmului Politic de la San Marino şi la Festivalul Internaţional de Film „Vulturul de Aur“ din Batumi, Georgia.
Joacă în română, franceză, engleză, italiană. Participă la turnee de teatru în străinătate (Marea Britanie, Europa, SUA, Asia). A reprezentat România în numeroase jurii internaţionale la festivaluri de teatru şi de film.
CITIŢI ŞI:
Oana Pellea: "Sunt credincioasă, dar nu habotnică"