Se împlineşte jumătate de veac de când locuitorii au fost evacuaţi de pe insula Ada Kaleh, considerată de toţi ce au trăit acolo drept paradisul pierdut.
Situată la trei kilometri în aval de Orşova, Ada Kaleh avea 1.750 de metri lungime şi o lăţime maximă de 500 de metri. A fost acoperită de apă, în 1970, în urma construirii barajului de la Porţile de Fier. Între 1791 şi 1878, când aparţinea Imperiului Otoman, s-a stabilit pe insulă o populaţie turcă, care i-a spus Ada Kaleh, „Insula fortăreaţă”.
Pervin Halimoglu, care avea 18 ani la evacuare, s-a întors după un an pe insula care nu fusese scufundată, dar nu şi-a mai găsit casa, ci doar doar părul din curte.
Alături de turci, în 1968 mai vieţuiau acolo o familie de români, câteva familiile mixte, o familie de unguri şi alta de nemţi. Erau în jur de 600 de oameni şi 160-170 de familii. În ciuda compoziţiei etnice existau o biserică şi două capele ortodoxe. Oamenii se ocupau cu pescuitul, unii erau barcagii, iar alţii lucrau la cele trei fabrici: de ţigarete, de confecţii şi de rahat. Vara insularii mai plecau cu îngheţată prin ţară, iar iarna cu bomboane pentru pomul de Crăciun.
Insula a intrat în posesia României în 1923, însă prosperitatea a venit după ce, pe 4 mai 1931, Regele Carol al II-lea şi premierul Nicolae Iorga au ajuns acolo. Impresionat de sărăcia lucie, Monarhul, pe lângă vechile lor privilegii de-a nu plăti impozite şi de-a nu face armata, le-a acordat sălăsluitorilor dreptul să aducă şi să desfacă, fără a plăti taxe vamale, un vagon de tutun, un vagon şi jumătate de băuturi spirtoase, două de cafea, o mie cinci sute de kilograme obiecte de amintiri şi o mie cinci sute de fesuri.